Regele cel trist
La început, Regele s-a hotărât să fie trist. Găsea, simplu, că asta cadrează bine cu nostalgiile catifelei regale roșu-închis-prăfos. Și se și plictisea, fie vorba între noi.
Și a început să-și croiască rolul pe măsură. Mai întâi, i-a concediat pe toți bufonii și saltimbancii Curții, căci e clar că un rege trist nu se cade să râdă.
Pe cei din familie, care au prostul obicei de-a te îmbărbăta și-a vrea să te scoată taman din mijlocul a bunătate de tristețe care te cuprinde până la gât, ca o mlaștină, pe ei, zic, i-a exterminat, că nu era altceva de făcut cu ei, tot insistau ca netoții.
A început apoi să frecventeze, cu aplicație, poeți romantici tuberculoși și, mai ales, poetese fragile, albastre, nefericite, cu varii traume din copilărie și scrieri lirico-înfricoșătoareo-abstracte. Asta l-a inspirat în asemenea hal, încât a comis și el câte ceva versuri în aceeași gamă minoră. O mană pentru tristețe – le recitea în singurătate, plângea și se-ntrista.
Iar cei cu diverse tare, declarate sau nu, Doamne, ce deliciu! Își făcuse adevărate colecții în numeroasele camere ale palatului, deschidea doar câte o ușă și, ce binecuvântare!, se întrista pe loc, pentru câteva ore bune. Sau ne-bune, ca să fim drepți.
Au urmat prostituatele (din vocație, vândute de părinți sau trădate de amanți) și femeile neînțelese și neiubite de bărbați. Un om de încredere i le găsea și i le aducea la Palat. Iar Regele, ascultându-le tristele confesiuni, întretăiate de sughițuri de plâns, își simțea tristețea înflorind, deopotrivă cu nevoia de-a le consola – care, se știe, e un atribut regal prin excelență. Era trist. Și era Rege.
Fecioarele urmărite de balauri, reali sau imaginari, i-au stimulat și ele tristețea și lacrimile, iar Regele le-a oferit totodată protecția brațului său vajnic, instilându-le numai nițel venin, cât să fie sigur că n-o să-și piardă spaimele și nefericirea odată cu fecioria.
Cartoforii, bețivii, hoții, trădătorii de toată speța, gunoaiele gândului, spiritului, minții, de susul și până-n josul Regatului – contemplarea tuturor scursurilor umane i-a adus atât de multe satisfacții triste, atâtea lacrimi prețioase.
Gândirea Regelui, care niciodată nu fusese antrenată să curgă drept și luminos, ci-și croise întotdeauna niște meandre proprii, greu de imaginat și cuprins chiar și pentru un neuropatolog, începuse acum să băltească de-a binelea în valea asta a plângerii. Mii de mlaștini în jurul fiecărui motiv de tristețe al lumii se înfrățeau și creșteau împreună în mintea Regelui, care făcea tot ce putea ca să și le alimenteze.
Pe cei încă ne-triști, ne-bolnavi, ne-neîntregi din regat, Regele îi împingea în duhoarea mlaștinii ăsteia, până ce bieții se sufocau și cădeau la fund, putrezind și hrănind-o. Regele era trist într-un mod infinit de activ. Regele semăna tristețea și-o treiera și se hrănea.
Și Regatul murea pentru ca Regele să fie fericit în nefericirea lui, atingând perfecțiunea în tristețe – care era să se-ntristeze pentru că nu mai găsea motive noi de tristețe.
Imaginea reprezentativă: Davide Ragusa
Leave a comment