requiem
***
străbunicul meu s-a născut sărac
a așteptat zadarnic să-și cunoască tatăl.
asemeni lui aștept ziua învierii, a iubirii, a seninătății
***
am nevoie să fiu eu însămi
fericită
atentă la ce mă face bine.
niciodată mai mult ca acum nu am înțeles
despre cum ar trebui trăită viața
***
strada pe care își are locul
jocul acesta al nostru
al deplinei înțelegeri a vieții
dă înspre o alee către însingurare
eu și cu tine stăm și privim
devenind din ce în ce mai înfrigurați
chiar mai fragili decât
amintirile noastre despre însingurare
pe lângă noi trece o mare de
oameni zgomotoși
care nu se aseamănă cu noi deloc
***
măcar o parte din noi tresare
când ne pipăim inimile
în întuneric, pe furiș, sperând că vom deveni fericiți
în final
când vom fi bătrâni
cred că ușile acestea ale conștiinței
se vor închide definitiv
lăsându-ne într-o încremenită
singurătate
Leave a comment