Riget

I

Sonja,

Un copil plânge în salonul vecin.

Un copil plânge, Sonja.

Un copil

Plânge…

Dormi, copile, cu lupii,

cu noaptea care-și înmoaie degetele

în coastele tale.

Dormi cu păianjenii argintii,

deghizați în asistente.

Vorbește soarele din mine,

vocea aceea uitată,

umilită de mică

pentru optimismul ei naiv —

vocea care a crescut

printre ziduri de mizerie.

Dormi cu mâinile tale de lemn,

cu capul ca un stup de stele.

Cineva a murit aici.

Îl scot cu targa.

Cineva a murit aici —

sper că nu sunt eu acela.

Știu că va trebui să fug.

Mi-e frică, Sonja.

Frica îmi curge pe picioare.

Anestezicul cedează.

Se duce și bruma de optimism.

Mâinile atârnă,

gura se mișcă —

Levitez.

Tu privești la fereastră,

ca și cum ai ști.

---

II

azi o să mai plece doi:

colegul meu diform

și-un bătrânel glumeț

care mereu avea țigări

când eu rămâneam fără

eu cât mai am

până să ies?

n-am mai văzut targă

din ziua aia,

nici altă zi

stau cuminte cu laptopul

pe brațe —

o păpușă într-un muzeu

de lucruri comune

mai vorbesc cu mama

din când în când —

vocea nu mai e soare

mă mai privești

de la fereastră?

tu,

cum te chema?

aveai un nume

aveai un nume

țin minte…

țin minte,

plângea un copil

într-un salon vecin,

poate mai plânge încă —

sandra?

sabina?

nadja?

nu —

era altfel.

prea târziu,

s-a evaporat prin piele

brațele nu mai cad

cum le știam

și miroase a viață jilavă

vocea ta

a fost prima care-a tăcut —

înaintea seringii,

înaintea morfinei,

înaintea mea.

Suush!

a venit medicul de gardă

---

III

oare eu cât mai am,

aici sau pe lumea cealaltă?

s-au dus cu toții

pe o scară rulantă —

s-a dus și vocea mea,

soarele,

păpușa cu laptopul

pe brațe.

sonja, eram sonja,

atunci când îl așteptam,

când îl visam scrijelind

pe o cutie de muniție —

până când

nu l-au mai găsit.

nu, asta a fost

absurd de demult.

sonja?

un copil plânge

în salonul vecin,

nu în februarie ’41.

aici, văd umbre

jucându-se pe tavan —

un bărbat și-o femeie,

despărțiți de un spital.

somnul lui greu

trece prin pereți,

îmi înmoaie oasele.

o voce tresaltă,

ca de lapte —

nopțile se schimbă,

și eu, și doctorii,

am fost acolo —

în altă viață,

știu cum era înainte.

anestezicul cedează,

somnul caută o nouă gazdă.

mâinile-mi atârnă,

gura gâlgâind de lumină.

levitez,

mă privesc de pe fereastră,

ca și cum mi-ar fi teamă să aflu.

---

crash

suntem portretul-robot

al unui accident

cenzurat în postproducție,

iar tot ce e-năuntru

e groază fermentată.

sângele — un țipăt prelungit,

până la insuportabil în perfuzii,

respirația strânsă între dinți,

scrie asta în jurnalul tău:

James Dean n-a murit singur,

noi am fost acolo.

Grace Kelly n-a murit singură,

noi am fost acolo.

o familie într-o casă

cu centurile puse &

portiera smulsă.

tăcerea e tăietura cea mai adâncă,

și tot ce-am ascuns

iese la suprafață:

noduri de carne strânsă,

cicatrici care nu mai știu

pe cine țin înăuntru.

scrie asta în jurnalul tău:

te iubesc când iubirea

e freamăt de oase zdrobite.

te iubesc când iubirea

țese noduri groase

pe rănile proaspete.

scrie și asta, fără să clipești:

sub mirosul înțepător

de ulei ars,

printre resturi

de parbriz,

dă-mi un corp nou,

format din fracturi și febră.

---