[Risipă de trăire], [Roșu pur] și [Metamorfoza zahărului]
Risipă de trăire
Dacă nu-ți taie respirația,
Iar visele de noapte nu pălesc
Când le supui la comparația
Cu realități ce-nlocuiesc
Și idealuri și dorințe,
Cu tresăriri de viață nouă,
Zvâcnind în vene de voințe
Ca-n dimineți, picuri de rouă
Strălucitori, perfect rotunzi,
Un cerc închis de fericire
În care n-ai cum să pătrunzi
Decât pășind în adâncire,
Dar adânciri de culmi în soare
Să te scufunzi în înălțimi
Drept, pe nisipuri mișcătoare,
Și sugrumând sub tălpi micimi,
Atunci, ce simți nu e iubire,
Ci-un simulacru dezolant,
E doar risipă de trăire,
Iar sufletul, un ignorant.
Roșu pur
Sub palmieri de-aramă, lumina te-mpresoară,
Deasupra – joc de umbre, în jurul tău e soare
Ce, cu priviri de ambră, se urcă și coboară
De-a lungul pielii tale ca-ntr-o măsurătoare.
Dar nu măsoară-n metri și nici nu calculează,
Ci fără să te-atingă, topind distanța-n gene,
Cu mângâieri fierbinți, tacite, estimează
Intensități și vreri care îți curg prin vene.
Sângele-ți clocotește, dar roșul lui e pur
Ca hainele prelaților catolici,
Asemănarea-ndată trezește-un gând impur
De foști diavoli tineri, ce-acum sunt îngeri pudici.
Metamorfoza zahărului
Așteaptă zahărul să se topească
Și-n curgerea lui filigranată,
Lasă-ți chemarea să-și găsească
Tihna ce-i e predestinată.
Nu te grăbi, natura nu se-aruncă,
Nechibzuită, să își zorească mersul,
Ci neclintită, ca ascultând poruncă,
Ea se dedică, netulburând demersul.
Privește nuanțele de chihlimbar
Și arămiu de zahăr brun topit,
Și gândului ce-ți dă târcoale iar
Spune-i că, încă, nu te-a cotropit,
Scufundă-i negura în dulcea strălucire,
Amarul lui înveșmântat în mosc
Să se dezvăluie ca pură născocire
Ce-atomii tăi nu o mai recunosc.
Metamorfoza zahărului, iată,
Să-ți fie ție piatră de hotar
Și să trăiești pentru întâia dată
Ca focul unei lumânări pe un altar.
Leave a comment