Rivalele

Mi-e dor de tine. Am deschis albumul cu poze vechi. Te găsesc în zeci de exemplare. Într-o fotografie – tu la șaptesprezece ani, cu chitara. Apoi noi – tineri, lipsiţi de griji. Gălbejeala hârtiei fotografice nu ne poate șterge fericirea de pe chipuri: în halate de casă, strâns îmbrăţișați pe marginea patului, privind candid obiectivul aparatulului pus probabil pe un stativ. Parcă mai ieri a fost. Și totuși atât de departe. Atunci, lumea putea să dispară cu totul din jurul nostru și nu ne-am fi dat seama. Mi-e dor de noi.

***

Și-au dat întâlnire la o cafenea. Romina nu mai poate răbda. Amestecul celeilalte femei în viaţa lor de zi cu zi o stoarce de energie. E o cisternă de lacrimi pe care o golește și apoi o reumple ca din nou să o golească. A încercat să ignore imixtiunea celeilalte. Să trăiască ca și cum ea nu ar exista. Dar nu a reușit. Își iubește bărbatul. Și el încă o iubește, știe asta. Dar iubirea lui e vlăguită, ascunsă sub trăirile noi pe care femeia aceasta lipsită de scrupule i le oferă.

Romina s-a îmbrăcat ca de sărbătoare. Doar n-o s-o lase pe cealaltă să o privească ca pe o becisnică. A ales masa din colţul cafenelei. O intimitate nedorită, dar necesară. Deși înăuntru e cald, ei îi este frig. Probabil din cauza umezelii zilei ăsteia de toamnă, își spune. A reușit să fie punctuală. Ca de obicei. Chiar și cu cine nu merită. Se tot uită spre ușă. Apoi spre ceasul de la mână. Își privește degetele. Își retușează un colţ de unghie cu dinţii. Apoi, din nou, privirile scrutează intrarea localului. Pe stradă se perindă grupuri de studenţi. Romina le urmărește gesturile, chipurile vesele. Când a trecut timpul? Parcă mai ieri era și ea studentă.

Tresare. Cealaltă își face mâinile pâlnie în dreptul ochilor și privește de afară prin geamul cafenelei. Romina nu a întâlnit-o niciodată până acum, dar știe precis că e ea. Inima îi bubuie în piept. Cum să facă faţă acestei femei experimentate, care îi are în putere bărbatul? Și care a sucit minţile atâtor altora? Romina e doar înţeleaptă. Mă rog, așa zice lumea. Dar în povestea asta, înţelepciunea nu face nici cât o picătură de ploaie într-un ocean. O privește siderată pe celaltă intrând în cafenea: ţanţoșă, sâni proiectaţi înainte, gata să-i sară din decolteul adânc. Pletele negre îi curg pe spate. Șoldurile i se unduiesc atâţător când înaintează spre Romina. O femeie care nu trece neobservată. Dar faţa-i ambiguă e expersia discontinuităţii cu trupul impozant. E ca o poveste în care intriga nu duce nicăieri. Și rece – ochi verzi, sticloși, pe tenul prea alb, excesiv pudrat. Parcă e o moartă vie. Romina se scutură timorată. Ce i-a venit să își dea întâlnire cu femeia asta?

– Bună, Romina, îi spune cealaltă, când e aproape de masă.

Automat, Romina întinde mâna spre mâna întinsă a celeilalte. I-o simte mare și îngheţată, strângându-i mâna ei caldă. Romina și-o retrage ca electrocutată. Nici măcar nu-i e jenă de gest. O urăște. Cealaltă zâmbește condescendent. Pentru o vreme, la masa lor stăpânește tăcerea. Romina își comandă un ceai de tei. Cealaltă un campari orange.

– De ce nu te retragi? o întreabă soţia pe cealaltă. 

Cealaltă o privește ironic. Ochii-i lucesc ca doi ţurţuri. O cântărește pe Romina din priviri ca pe o găină.

– De ce nu te retragi? întreabă din nou soţia.

– Pentru că nu vreau. Îmi place jocul ăsta.

– Jocul?? aproape ţipă Romina. Eu îl iubesc.

– Haha, râde cealaltă zgomotos. Cu toate acestea, el mă alege pe mine.

De la masa vecină câteva capete se întorc curioase spre ele.

– Nu te alege, răspunde soţia. Nu te alege, repetă convingător. L-ai invadat. L-ai rupt de el însuși și de mine.

– Îmi recunoști, deci, puterea. Sunt mai tare decât tine.

Romina își frânge mâinile sub masă. Durerea o înăbușă. Știe că așa este. Continuă însă ferm:

– Ești o molimă. Ne distrugi și pe noi, așa cum ai distrus atâtea cupluri. Dispari!

Cealaltă își scutură pletele, își bombează sânii.

– Ești ridicolă, spune în timp ce se uită la Romina cu compasiune. Nu m-am retras niciodată din faţa nimănui. Sunt fidelă. Rămân întotdeauna până la capăt.

– Dar nu pricepi că ne zbatem să scapăm de tine?

Soţia se apleacă peste masă, ca și cum ar vrea să-i facă celeilalte o confidenţă.

– Nu ţi-e milă? El face tot ce poate ca să rămână cu mine. Cu noi, cu familia lui.

– Cu toate acestea, nu e al vostru. Cum îţi explici retragerile emoţionale?

– Dar nici al tău.

Cealaltă reflectează. După ce ia o înghiţitură de campari, adaugă:

– Cred că știi că în fiecare noapte e al meu. Ne auzi, nu-i așa, din dormitorul tău?

– Nu te vrea.

– Dar nici nu mă alungă.

– Nu înţelegi tu acest lucru.

– De ce nu dormiţi împreună? întreabă cealaltă în timp ce se uită stăruitor în ochii soţiei.

Romina lasă capul în jos.

– Pentru că are insomnii din cauza ta. Îl chinui.

Cealaltă zâmbește victorios. 

– De unde știi că e chin?

– Pentru că îmi povestește.

– Căsnicia voastră e dusă pe umeri doar de tine. Mai e tandru cu tine? Ești naivă.

– Poate că sunt naivă. Dar nu ţi-l las. Nu-l pot abandona. E tatăl copiilor și bărbatul vieţii mele. Lupt până la capăt.

– Ce șanse de izbândă ai?

– Lupta în sine e izbânda noastră. 

– Te părăsește încet-încet. Nu ţi-e clar?

Romina trage aer în piept, apoi îngaimă încet:

– Tu nu-i îngădui să mă vadă.

– Mă vede doar pe mine.

– Te vede. Nu te privește, nu te caută. Deși nu mai simte ca înainte, el știe că eu sunt foarţa lui motrice, motivaţia de a continua. Căsnicia noastră nu înseamnă doar prezent, ci și trecut. Am construit o viaţa cu iubire. Mereu ne-am ales unul pe celălalt.

– Mereu?

Sclipirile maliţioase din ochii celeilaltă o deconcertează o fracţiune de secundă pe Romina. Dar își înfige privirea adânc în ochii rivalei și răspunde:

– Am avut și încercări. Ne-au întărit. Homo sum, humani nihil a me alienum puto. Dar chiar și atunci, da, ne-am iubit mai departe.

– Mi-a spus că ești dominantă.

Soţia înghite în sec.

– Îmi place să ţin frâiele în mâini. O trăsătură de caracter care ne-a salvat de multe neplăceri. Până și influenţa ta o reduce.

– Serios? Nu mă poţi înlătura.

Romina o fulgeră pe cealaltă cu privirea.

– Te urăsc.

– Nici eu nu te iubesc.

– Ce noroc! De fapt, tu nu iubești pe nimeni. Îţi place să acaparezi abuziv. Doar așa poţi exista. Tot ce atingi se transformă într-o cloacă în care colcăie cele mai pocite jivine: frica, disperarea, neputinţă, indiferenţa, apatia, rușinea, spleenul, lipsa de iubire, de afectivitate, de lumină…

– Recunoști, deci, că-i ești indiferentă.

Ochii soţiei se înceţoșează. Abia de remarcă tertipul celeilalte; tristeţea nu-i îngăduie.

– Nu demult, doar acum vreun an jumate, el era cel care îmi aducea cafeaua la pat, îmi făcea surprize, cadouri, pregătea bagajele pentru călătorii, mă…

– Dar acum nu se mai întâmplă nimic din toate astea. Te-a lăsat baltă. Pentru că acum exist eu în viaţa lui.

– Te înșeli, o repede Romina automat, fără să gândescă.

– Mă înșel? Ai fost o răzgâiată. Abia acum realizezi tot ce a făcut pentru tine. Atunci însă erai prea preocupată de tine însăţi. Jobul tău, mâzgăliturile tale de cărţi, plimbările tale…

– Am greșit, mărturisește soţia cu voce moale. Dar acum, când el, drogat de tine, nu mai simte, simt eu și pentru el. Simt pentru amândoi. Îi întorc tot ce mi-a dăruit, își recapătă ea îndrăzneala.

– Dar nu mai poţi recupera nimic.

– Nu te las să-l iei în întregime. Avem atâtea amintiri frumoase împreună!

– Tu ai trecutul. Eu viitorul.

Rominei i se prelinge o lacrimă pe obraz.

– Va trebui să lupţi cu mine. Nu mă dau la o parte pentru tine. Îţi voi subţia influenţa.

Cealaltă pălește. Faţa i se strâmbă. Șuieră amenințător:

– Puterile ţi se vor slei. Nu ai nicio șansă de câștig.

– Câștigul meu e că nici tu nu-l poţi avea doar pentru tine. Voi rămâne întodeauna lângă bărbatul meu. 

Cu un râs gâlgâitor, ca ieșit din vintrele iadului, cealaltă întrebă:

– De când nu te-ai mai culcat cu bărbatu-tu ?

– L-ai slăbit cu vrăjile tale. L-ai paralizat.

– Îmi recunoști deci superioritatea, se încăpăţânează cealaltă.

– Recunosc doar urâciunea din tine. Ne-ai stricat viaţa. Pentru că îl iubesc, eu îi ofer libertate. Până la sfârșit.

– Eu câștig teren. Tu pierzi.

Romina, privește abătută spre cana de ceai. Câtă nerușinare pe femeia asta! Iar ea cât de neputincioasă e în faţa ei…

– În timp ce tu îi înceţoșezi mintea, îl sugi de energie, îl scufunzi în întuneric, eu îi insuflu încredere, îl îngrijesc, îl încurajez, îi ofer tandreţe…

– Auzi: tandreţe! Cât de patetică poţi fi?! Îţi mulţumește?

– Și el a făcut aceleași lucruri pentru mine. Dar tu nu pricepi că un om poate iubi pentru doi, atunci când celălalt nu mai e în stare.

– Nu te-ai plictisit?

– Nu, răspunde Romina calm, sigură de sine.

– Păi cum rămâne cu barbaţii care te-ar putea face fericită?

– Avem noţiuni diferite despre fericire.

– Te credeam mai deșteaptă, o persiflează cealaltă pe soţie. Lumea e mare, mai ai ani buni de trăit. De ce te cramponezi de o căsnicie menită eșecului? Sau te excită acest ménage à trois?

Ca mușcată de șarpe, Romina contraatacă:

 – Ești o desfrânată. Mângâierile tale sunt spurcate. Încetează să mă provoci.

– Ţi-e teamă că nu-mi faci faţă, așa e? În altă ordine – sunt statornică. Barbatul acesta pe care spui că îl iubești nu mai e cel de altădată. E în fiecare zi altul. Din ce în ce mai deconectat de tine.

Ochii Rominei se umplu de lacrimi, care apoi i se revarsă pârâiașe pe obrajii stacojii. Mai mult decât gelozie, simte o durere pe care, știe, nu o mai poate vindeca. O tristeţe care nu va mai trece. Cealaltă e puternică. Nici iubirea nu reușește să o învingă. Împotriva ei nu există antidot.

Doliul a început. Trebuie să-și ia rămas-bun de la omul ei în fiecare zi câte puţin.

„Și eu îmi iau rămas-bun de la mine însumi”, a mărturisit el într-o zi.

Atunci, în acel moment,  Romina a realizat infernul.

Se roagă ca Parkinson să evolueze cât mai încet.

Poate că într-o zi cineva îi va putea pune opreliști bolii. Știinţa evoluează.

Speră.

Se roagă.

– Nu mai rânji la mine. Nu te las să câștigi cu una, cu două.

Romina se ridică. Își plătește ceaiul. Se îndreaptă spre ușa cafenelei, fără să privească înapoi.

Ajunsă în stradă, trage aer în piept.

Ploaia s-a oprit. La un capăt, norii grei se rup și fac loc unui petic de cer albastru și blând.

Blândeţe.

Romina zâmbește gândului și se îndreaptă spre casă.

***

Parkinson e o boală în doi, care influenţează puternic dinamica unui cuplu.

---