Robert Șerban în dialog cu Romeo Aurelian Ilie

„Caut și eu, ca tot omul, frumusețea acestei lumi”

Romeo Aurelian Ilie: Dragă Robert Șerban, ești poet, prozator, jurnalist, critic de artă, critic literar, fotograf și, pe deasupra, ai și un job care nu are legătură cu lumea literară și o familie foarte frumoasă cu care sunt convins că ai o relație foarte specială, copiii tăi fiind uneori și personaje în cărțile tale. Cu care dintre aceste fațete te identifici cel mai mult și cum reușești să le îmbini atât de bine? Și mai ales, de unde îți iei energia și motivația pentru toate acestea?

Robert Șerban: Caut și eu, ca tot omul, de altfel, frumusețea acestei lumi. N-am prea multe mijloace la îndemână: văzul, auzul, mirosul, călătoritul, curiozitatea, mirarea, admirația. Oamenii: pe cei apropiați, familia și prietenii, dar și pe ceilalți, de ale căror fapte bune aflu și de care mă bucur.

Dragă Romeo, nu sunt critic, nici de artă, nici de… literatură. Poate, uneori, rareori, sunt comentator. Mi se întâmplă, adică, să vorbesc sau să scriu despre ceea ce văd pe o simeză, despre ceea ce citesc. N-o fac decât dacă îmi place obiectul respectiv, prin urmare, nu sunt critic. Sau oi fi, însă în gând.

Cu fotografiatul e poveste veche. În clasa a VII-a am câștigat, la un concurs de cultură generală, un aparat foto Smena 8, rusesc. Nu l-am folosit prea mult, vreo doi-trei ani, fiindcă pur și simplu nu se găseau filme, dispăruseră din magazine. Cum, încet, încât, până în 1989, a dispărut aproape totul. Așa că mi-am pus Smena-n cui, dar am rămas cu interesul pentru imagini desprinse din fel de fel de contexte, care creează mici povești, nasc un zâmbet sau iscă o exclamație. O parte dintre aceste imagini sunt bine camuflate, îți trebuie atenție, exercițiu și intuiție ca să le vezi. Ba chiar anticipație, atunci când vrei un instantaneu. Uneori, scot repede telefonul din buzunar și apăs pe buton. Mai prind câte una, când am noroc, însă deseori nu rămân decât cu privitul și căutatul. E bine și așa. Ce, într-o galerie de artă vezi numai lucrări memorabile? Nu, dimpotrivă, majoritatea sunt cuminți, corecte, moi, însă lumea artei n-ar exista fără ele. La fel, puține cărți sunt capodopere, dar asta nu ne împiedică să căutăm pe cont propriu alte… capodopere. Inclusiv între debuturi. Am acces la multe dintre titlurile care intră în circuitul librăriilor, iar ăsta e un motiv de permanentă exaltare interioară. Am citit, de copil, mult, așa că nu mă imaginez fără să citesc în fiecare zi. Și mai e curiozitatea pentru lumea în care trăiesc, pentru arta oamenilor care alcătuiesc lumea asta. Dragostea pentru copiii mei este extrem de stimulatoare nu doar pentru tatăl care sunt, ci și pentru scriitorul care încerc să fiu. Ariana, soția mea, părinții și prietenii mei sunt formidabile surse de energie, căci dragostea chiar asta e, energie. Iată câte motivații. Și câte altele mai sunt! 

RAI: Recent ți-au apărut două volume de poezie, care, deși nu sunt producții noi, totuși au amândouă o însemnătate aparte atât pentru tine, cât și pentru cititorii tăi fideli, printre care mă număr și eu: mă refer aici la antologia de poezie, Învederatul, apărută la editura Cartier din Republica Moldova și de reeditarea volumului tău de debut, din 1994, Firește că exagerez, la Casa de pariuri literare. Cum te raportezi la aceste două volume și cum se face că au apărut amândouă în aproximativ aceeași perioadă, spre finele anului 2022? Să fie oare vorba despre un ceas al bilanțului poetic? Și dacă da, cum vezi acest bilanț?

R.Ș.: RAI, cred că orice poet ajuns la un număr de ani și de cărți își dorește să publice într-o frumoasă colecție de poezie. Poeții care au apărut până acum, rafinamentul copertelor acestor apariții, eleganța opurilor (de la oglinda paginii, până la calitatea hârtiei), fac din Cartier de colecție o remarcabilă serie, de nivel european. Am fost tare fericit când managerul editurii Cartier, scriitorul Gheorghe Erizanu, a spus da antologiei și când poetul Emilian Galaicu Păun, redactorul-șef al editurii, i-a fost redactor. Cum știi, în această colecție fiecare poet e însoțit de un fotograf. Eu l-am ales pe Silviu Gheție, un fotograf de instantaneu, care, ca și mine, a lucrat ani buni în presă și care, nu ca mine, e atent la tot ce mișcă în jurul lui. Sau la ce va mișca în următoarea fracțiune de secundă. Silviu mi-a pus la dispoziție zeci de fotografii și greu, foarte greu mi-a fost să aleg doar câteva, căci mai toate-mi plac. Am căutat rezonanța între scrisul meu și imaginile lui. Țin foarte mult la Învederatul, în ea sunt poezii care dau seama despre ceea ce am căutat din 1994, momentul debutului meu editorial, și până mai ieri. Sunt și opt poeme noi, inedite, scrise în 2021 și 2022, care, sper, dau un contur mai clar acestui volum.

Și ca anul care a trecut să fie de neuitat pentru mine, un cristian, managerul Casei de Pariuri Literare, mi-a făcut surpriza să-mi propună reeditarea primei mele cărți, Firește că exagerez, apărute pe când eram student în anul IV, în urma câștigării concursului de manuscrise din cadrul Festivalului Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”, de la Timișoara. Am avut noroc atunci, am noroc și astăzi, iată. Adevărat, el e camuflat, deseori, în prieteni și în gesturile lor generoase.

RAI: Dintre toate cărțile tale pe care le-am citit, două mi s-au părut că au o poveste anume în spatele lor și anume: Ascuns în transparență, cartea-album, construită împreună cu artistul plastic, Pavel Vereș, și Poemul curcubeu. Un experiment. Aș vrea să te întreb care a fost motorul celor două forme de performance? Pentru că până la urmă ambele sunt un fel de metapoezie.

R.Ș.: Ascuns în transparență e un dar pe care prietenul meu Pavel Vereș mi l-a făcut. Plăcându-i lui ceea ce scriu, a decis să lucreze mânat (nu găsesc alt cuvânt mai potrivit) de poezii de-ale mele. Nu a făcut ilustrații la texte, ci a stabilit un dialog între lucrările lui de digital-art și scrisul meu. A ieșit o carte în care imaginile și cuvintele se autopotențează. De fapt, a fost performance-ul – ca să păstrez termenul tău – lui Pavel. Albumul e superb, de o calitate tipografică cum rar am văzut, fiindcă s-a tipărit de niște maeștri ai tiparului, din Ungaria, care au lucrat pe “scule” de ultimă generație. Conceptul i-a aparținut prietenului meu, artist rafinat și experimentat grafician de carte.

Poemul curcubeu e în altă paradigmă, iar scrisul la el a avut mai multe motivații. Prima – am vrut să-mi demonstrez că am puterea să stau pe scaun și să scriu 8 ore. Și nu orice, nu poezii scurte, foarte scurte, cum scriam atunci, în 2019, ci un poem. A doua – că literatura nu apare pocnind din degete, ci printr-un consum de timp, de energie, de neuroni. De viață, în fond. A treia motivație derivă din a doua. Ba și din prima. Dacă stăteam acasă, nu mi-ar fi reușit asta cu statul pe scaun. Și am vrut să arăt curioșilor că literatura nu e numai inspirație, ci și travaliu. De asta am ales o galerie de artă pentru performance-ul meu, fiindcă are geamuri mari și se vede prin ele, e un spațiu public, în care pot intra oameni. A fost, prin urmare, un pariu public. Ar fi fost cam jenant să mă ridic după 4-5 ceasuri și să zic, gata, nu mai pot, nu mai am chef, hai acasă, că e sâmbătă și lumea se odihnește, când am anunțat că stau acolo 8 ore. Eu scriu, de regulă, în weekend și noaptea (în restul săptămânii), fiindcă am un job de 8 ore, unde merg zilnic și unde nu e vorba despre literatură. Adică, sunt ca majoritatea scriitorilor români: fac literatură din pasiune și în timpul meu liber.

Revin la Poemul curcubeu. Nici nu m-am gândit că îl voi publica, fiindcă era, în primul rând, o demonstrație de forță… fizică. Să stau și să scriu ca într-o zi de muncă. Dacă și ieșea ceva, n-ar fi fost rău. Abia după un an și mai bine am citit ce-am scris pe bobina de hârtie, pe care o “parcasem” în garaj chiar în seara când m-am întors din galerie. Mi-a cam plăcut… textul, l-am transcris în comp și, apoi, i l-am trimis lui Cristian, care a zis că-i place și că ar vrea să-l publice. E un poem care vorbește despre o copilărie și o adolescență în comunism, despre cum vedea puștiul care am fost lumea aceea și care erau problemele lui personale, visurile lui. Dar Casa de Pariuri Literare a mers mai departe și a făcut și o variantă audio a poemului, cât și una video, în care sunt comprimate cele 8 ceasuri în care am scris și în care s-a filmat. Se pot accesa cu câte un cod QR, care e la finalul cărții.    

RAI: Rămânând la poezia ta, te-aș ruga să ne dezvălui câte ceva din laboratorul poetic al lui Robert Șerban. Cum se naște poezia? Este inspirație pură sau este și muncă de șlefuire? Produsul final arată ca și cum ar fi exclusiv rodul unei inspirații foarte precise și, aș îndrăzni să spun, a unei inspirații divine, dat fiind că poezia ta este garnisită din belșug cu irizări mistice.

R.Ș.: Sunt un om de modă veche, care încă mai crede că poezia este o încercare de esențializare și de sublimare, în cuvinte, a lumii, că e o sursă de emoție, de surpriză, că poate – cum se tot spune azi – disloca un cititor din propria perspectivă și îl aduce înspre cea a poetului. A esențializa nu înseamnă poezii scurte sau cărți subțiri. Un poem precum Levantul, de exemplu, este, cred, unul care comprimă o întreagă perioadă și o întreagă lume. Fac parte dintre cei care cred că arta trebuie să-ți coboare creierul în inimă. Nu știu cum se reușește asta, zău! Poezia implică, cel puțin în cazul meu, un soi de semiinconștiență, de transă, de visare. De mai mulți ani scriu doar noaptea, uneori între trezie și somn, când creierul e cu un picior în lumea asta, iar cu celălalt în cea a viselor.

Recent, poetul Tudor Voicu m-a întrebat și el despre “laborator” și i-am spus că al meu e alb, portabil, format A4, tip studențesc, și se deschide după 12 noaptea. Cam foșnește, dar mă străduiesc să fiu discret și să nu-mi deranjez colega care nu lucrează în tura de noapte, ci doarme lângă mine. Nici eu nu stau, din nefericire, prea mult, fiindcă pe la 2 noaptea mă ia somnul și mi se închid ochii: dimineața trebuie să mă trezesc și să merg la serviciu. Dacă se întâmplă ca în acel interval să scriu ceva, caut să transcriu în computer chiar a doua zi, fiindcă am o caligrafie atât de nervoasă, încât, dacă trec mai multe zile, risc să nu o pot descifra. Măcar așa îmi amintesc ce-am mâzgălit pe hârtie. Apoi, după o vreme, într-o bună zi (musai să fie ziua – luciditatea e mai acută la lumină naturală), recitesc și lucrez pe acele texte. Și după încă niște zile, revin. Acolo unde e posibil îndrept, tai, șlefuiesc. Unde nu, renunț, dar nu arunc. Cuvintele, unele, chiar și când nu sunt literatură, au în ele fel de fel de amintiri ce-ar trebui păstrate. Poate, cândva, vor interesa ori vor fi “intriga” unor pagini de literatură.

Ca să preiau ce spui tu, dragă Romeo, când vorbești de inspirație, cred că atunci când scrii un poem cu adevărat bun, când pur și simplu ți-a ieșit, înseamnă că te-ai conectat la o energie pe care o poți numi cum vrei. Știu de la mulți prieteni poeți că și ei au – sunt sigur că și tu – un tip de exaltare atunci când, recitind ce au scris, conștientizează că nu au fost decât un instrument ce a așternut acele cuvinte. Că au fost doar cureaua de transmise între inspirație (hai să-i spunem așa) și coala de hârtie. Că li s-a revelat acel poem.  

RAI: Ne apropiem de sfârșitul acestui interviu și aș vrea să te surprind cu o întrebare-surpriză: pe când o nouă carte semnată de Tudor Șerban? Ar fi păcat ca Tata, eu glumesc serios! să rămână o experiență izolată. Sau poate ne surprinde Crina Șerban cu ceva inedit?

R.Ș.: Tata… e o carte la care țin enorm. E și un dublu jurnal: al fiului meu, căruia i-am adunat perlele de când avea vreo 2 și până aproape să împlinească 7, și al meu, scribul, fiindcă îmi amintesc aproape fiecare context în care au avut loc micile și hazoasele microdialoguri cu Tudor. E în ea un microunivers al copilului care descoperă lumea, literele, cuvintele, care face confuzii ce nasc umor, care e ingenuu și are o perspectivă proaspătă și, uneori, profundă asupra realității. Iisus cerea să fie lăsați copiii să vină la El, nu? Știa prea bine de ce.

După ce a apărut cartea, am continuat să notez tudorisme și să le postez pe Facebook. Dar, cu cât fiu-meu a crescut, cu atât cadența lor s-a rărit. Ingenuitatea se metamorfozează, ca să nu spun că se pierde… Dar mă bucur că ambii mei copii au umor, că știu să-l facă și să-l perceapă. De câteva luni, intru zilnic în memoria Facebookului și culeg de acolo perlele care corespund zilei respective. Cred că se va strânge de-o cărticică, în siajul celei dintâi.

Crina, fiica mea, a descoperit scrisul, iar eu o încurajez să țină un jurnal, să scrie poezie, să-mi citească sau să-mi arate textele ei, să discutăm despre ele. Nu-ți ascund că mi-ar plăcea ca măcar unul dintre cei doi copii ai mei să facă literatură, dar și mai important pentru mine e ca ei să-și găsească propriul drum și să fie fericiți pe el. Le voi fi, cât pot și cât vor, GPS.

RAI: Și întrebarea finală, clasică, clișeu, ca de la un începător în ale interviurilor: ce mai pregătește Robert Șerban și pe când ne vom bucura de o nouă carte la fel de minunată precum celelalte?

R.Ș.: Asta e o întrebare firească între oamenii care scriu și sunt prieteni. Cum să nu te intereseze ce face celălalt? Mulțumesc pentru ea și pentru compliment. Am în lucru, la editura Junimea, o voluminoasă carte de interviuri, Raidul poeților. Vor fi în ea 72 de dialoguri pe care le-am purtat, din 2016 și până în 2022, cu poeți din toate generațiile, de la cei foarte tineri, ca tine, până la cei cu vârste ce încep cu cifra 8. E o microistorie vie a poeziei românești contemporane, plină de informații importante și de mărturisiri care, sunt convins, îi vor interesa pe cititori. Sper ca la sfârșitul lunii martie ori la începutul lui aprilie să apară. Apoi, am trimis editurii Cartier, mai exact lui Gheorghe Erizanu, o poveste care, probabil, va ieși în splendida lor seria de cărți destinate copiilor, unde am publicat și eu Cele patru aripi ale bunicii. Ți-am spus, dragă RAI, sunt un om tare norocos, care când nu e înconjurat de prieteni, e înconjurat, ca de un scut protector, de prietenie.

RAI: Robert, îți mulțumesc foarte mult pentru că ai stat de vorbă cu mine sau, cum ar spune Tudor, „la vorbă” cu mine! Să auzim de bine!

---