Rochii pe umerașe aurii
Așezată pe o bancă de lângă lacul Valea Morilor, Zoia urmărește o rață care își conduce bobocii la culcare. Unul mai grăsun, s-a împleticit printre trestiile rupte de furtuna de ieri noapte și bate din aripile scurte. Rața îl cheamă neliniștită, apoi se întoarce la el, dar bobocul s-a încurcat de-a binelea printre trestii și ierburi ascunse în apă. Rața-mamă face un salt, se cufundă, și, în câteva clipe ajunge la locul unde se auzea țipând bobocul. Locul însă e pustiu, doar câteva tulpini fragile clătinate de vânt. Zoia se ridică să vadă mai bine. Cu un măcăit disperat, rața face câteva cercuri în jurul trestiilor, oglinda lacului începe să se clatine, cercurile se fac din ce în ce mai mari, până se prefac în valuri.
Tânăra își potrivește rochia largă și mai zăbovește un pic pe bancă. Ochiul palid al înserării e invadat de perechi de îndrăgostiți, săruturi zgomotoase și mâini căutând talii sau alte mâini. Trotuarul pare îngust pentru zecile de cupluri ieșite toate odată de prin blocurile fierbinți special ca să o irite. Merge și scotocește prin telefon. Nici un mesaj. De câteva zile telefonul sună doar la ora deșteptării. Se oprește la mijloc de scară, gâfâind. Pulpele grele o trag cu niște chingi nevăzute înapoi. Ar fi vrut să sară peste trei trepte odată și să nu își simtă colacii de la burtă plesnind, atunci când ridică scările, să nu-și audă gândurile ce îi invadează coridoarele minții ca niște gândaci de Colorado. Saltă, dar în loc să înainteze, aude vocea lui, de undeva dintr-o cameră a amintirilor:
– Tu ești, Toreador?
Demult nu mai auzise această adresare. Era o poreclă din adolescență de care nu scăpase. O urmărea în somn, la serviciu, la cinele de familie, la tejgheaua cu plăcinte, se uita din cutiile de bomboane, îi curgea printre colacii din jurul taliei, îi dicta cum trebuie să gândească și ce visuri să aibă.
Îl recunoscu pe bărbatul nebărbierit de câteva zile, cu brațele arse de soare, cu pieptul sculptat, pe care se mula un tricou alb. Dinu, pe care nu-l văzuse de la balul de absolvire, stătea în fața ei.
Zoia vru să dispară, să se surpe ca un castel de nisip, să se dezghețe ca un om de zăpadă și să rămână din ea doar o băltoacă. Dar colegele de lucru cu care băuse deja câte un cocteil s-au înfipt în coatele ei și o țineau ca pe o prizonieră.
– Bună, Dinu, bâlbâi ea un salut. Ce faci aici?
– Păi, iată, am revenit acasă pentru o perioadă și zic să văd și eu cu ce aer se respiră prin centrul capitalei. Ai, da’ ce întâlnire!
Bărbatul o apucă hotărât de mână și le zise colegelor ei, de parcă Zoia nici nu era acolo:
– Scuzați, am să v-o fur.
Au ajuns în pat după câteva pahare de vin. Mâinile lui curgeau frenetic pe sâni, pe brațe, pe șoldurile generoase și Zoia nu s-a opus.
– Și cum, chiar nu te-ai măritat până acum?
Nu, nu se măritase și nici iubit nu a avut de când se despărțiseră. Fără să își explice de ce, se trezi că povestește despre un bărbat cu care se logodise, dar care a murit subit când urcau un munte.
– Ai suferit?
– Foarte mult. Nimeni nu m-a mai iubit atât de mult nici până la el, nici după el. Am fost fericiți, aproape că mi-am pierdut mințile după ce a murit. Iar atunci am început să mănânc compulsiv, nimic nu mai avea rost pentru mine.
Dinu a crezut-o, i-a mângâiat mâna plină de pernuțe.
– Cât timp a trecut de când nu ne-am mai văzut?
– Șaptesprezece ani, a răspuns Zoia automat, după care zăbovi forțat, poate optsprezece, nu mai țin minte.
Își amintea însă cu precizie și anul, și ziua până și ora când s-au despărțit. Viața trece repede. Acum aveau câte treizeci și șapte de ani și ce mai conta de cât timp nu s-au văzut. Oare mai erau ei? Cum puteau să fie tot ei dacă nimic din ceea ce au fost nu a rămas, decât poate această piele, aceste unghii, care mâine vor crește și le vor tăia din carne?
La ieșirea din parc se oprește în dreptul unei păpădii albe, enorme, de metal. E udă leoarcă. De pe piept broboanele curg pe burtă și apoi în șiroaie pe pulpe. Le simte cum se rostogolesc la încheietura genunchilor, apoi se preling spre merișoare. Se oprește în dreptul restaurantului de pe strada Viilor, pe care scrie cu litere fosforescente: ieftin și gustos.
Vitrina e mai îngustă decât corpul ei. I se face rău. Simte înăuntru său o mână cu unghii care îi rod pereții stomacului, îi strâng traheea, îi găuresc limba, îi clatină dinții, după care îi smulg cu putere și îi aruncă ca pe niște coji de floarea soarelui.
Ajunge cu greu acasă și își toarnă un pahar cu apă. De la tricoul alb al lui Dinu, uitat pe o margine de scaun, simte un ușor fum de țigară.
Își resetează ora la telefon. Își pregătește în geantă cele necesare. Mângâie cu privirea rochiile cumpărate nu demult. Le va îmbrăca în scurt timp și va merge în Franța. Îl va găsi pe Dinu și totul va fi altfel, totul. Ea va fi alta.
Operația de micșorare a stomacului va fi chiar la prima oră.
E întuneric. Ora: 3:15. Sub o pătură subțire de spital, Zoia își trece degetele peste piele ca și cum și-ar mângâia o rană. Doar că rana nu e acolo.
– Pentru cine, Zoia? Pentru cine? Întrebarea se strecoară de undeva de sub coaste.
O ignoră.
– Pentru rochiile acelea care stau pe umerașele aurii ca niște visuri netrăite? Fusta roșie, sacoul bej, pantofii cu toc pe care le poartă femeile ‘celea suple de la cafeneaua unde mergi cu fetele?
– Pentru el?
Zărește o femeie. E ea, cea nouă. Slabă, dreaptă, cu clavicula ca un arc de triumf, cu talia ce poate fi strânsă într-un pumn. Rochia roșie de mătase alunecă. Dinu e acolo, cu țigara între degete. Se uită la ea altfel. Acum e mândru. E încântat. Îi ia mâna și îi sărută încheietura palmei. Un vals pe marginea Senei. Dinu o ține aproape, o învârte. E ușoară ca o frunză. O pune apoi pe ghidonul bicicletei și o plimbă pe străduțele Parisului. Femeia în rochie roșie mușcă din croasantul cu ciocolată și nu simte vină. Dinu îi spune că pielea ei miroase a vanilie.
În stomac, un nod. Nu de foame.
Au mai rămas zile numărate din iulie. Pe înserat sute de orășeni s-au adunat în parcul Valea Morilor să se mai răcorească.
Un bărbat înalt, ușor grizonant, la braț cu soția lui, ține strâns mâna fiicei, care strigă:
– Tată, uite, un boboc!
Bărbatul zâmbește absent, dar tot atunci simte un val de aer fierbinte, ce îi taie respirația. Își îndeamnă familia să meargă mai departe, dar mai aruncă o privire înapoi.
O femeie într-o rochie vaporoasă, își strânge cureaua. Privește bobocul și tresare, se ridică și pornește spre ieșirea din parc.
În curs de publicare
Leave a comment