Rozana Mihalache în dialog cu Romeo Aurelian Ilie
Dragă Rozana Mihalache, ești poetă, deși am văzut că mai cochetezi și cu proza, dar și entertainer cultural, mai ales în zona muzicii jazz. Ai debutat în anul 2019, cu Sunt aici (editura Casa de pariuri literare), un volum trilingv (română, greacă și engleză) de „nepoeme”, după cum le-ai numit tu atunci, ilustrat foarte sugestiv cu fotografiile Cătălinei Flămînzeanu, despre care ai mai spus că este scris sub influența muzicii lui Leonard Cohen. Recent ți-a apărut un al doilea volum de poeme, cu un titlu complet inedit, Tu știai că există o balenă solitară în oceanul Pacific al cărei strigăt atinge frecvențe atât de înalte încât nimeni din specia ei nu o poate auzi?. Dar înainte de a vorbi despre noua ta carte, aș propune să ne întoarcem puțin în timp la momentul debutului. Și cred că a venit momentul să îmi lămurești o dilemă care mă macină încă de atunci: de ce ai ținut să îți intitulezi creațiile literare de la acel moment, „nepoeme”?
Entertainer cultural – îmi place cum sună.
Să începem cu începutul sau cu debutul, da. Eu nu citeam poezie. Aș putea să spun chiar că nu-mi plăcea poezia. Mă speria intimitatea poeziei. E un act de curaj exhibiționist, de dezinhibare sufletească să scrii poezie. Să nu mai spun cît de indecent e să citești poezie – pornografie pură. Dincolo de acestea, mie mi se pare că majoritatea oamenilor are un handicap imens: lipsa simțului penibilului. Un simț la fel de important ca celelalte cinci metode de percepție esențiale. Iar simțul penibilului, alături de fratele lui dintr-o altă mamă, simțul imposturii, m-au făcut să cred că ceea ce scriam eu erau nepoeme.
Dan Coman, citindu-mi textele de pe Facebook, mi-a spus că scriu poezie. Așa m-am gîndit prima oară că aș putea îndrăzni să public. Apoi, cînd am lansat Sunt aici, Andrei Crăciun a decretat public, în fața unei mulțimi imense de aproximativ 80 de urechi, că sînt poetă. A trebuit să mai treacă ceva timp și să nu mă opresc din murit morți mici, pe care le conspectam în vers alb, ca să mă simt poetă.
Wow, ce răspuns interesant!!! Revenind la noul tău volum de poeme, al cărui titlu cred că poate intra în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai lung titlu al unei cărți de literatură, cel puțin din literatura românească, unde l-a devansat lejer pe Matei Vișniec cu a lui, Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt, trebuie spus și faptul că arată superb, impecabil, având un design inedit. Pentru început, spune-mi câte ceva despre conceptul grafic, atât cel de exterior, cât și cel de interior. Recunosc, pe mine exteriorul m-a dus cu gândul la o variantă de buzunar a celebrei Cartea Roșie a lui Jung. Poate sta în picioare „teoria” mea?
Mulțumesc. Fix la comparația cu acest titlu al lui Matei Visniec m-am gîndit și eu de curînd, dar n-a fost cu intenție. Perfect vinovat de designul grafic al cărții este un prieten apropiat, teribil de talentat, pe care-l admir imens, Victor Bartiș. Mă cunoaște suficient de bine încît să fi venit cu ideea de a delimita poemele prin așa zisele tally marks / semne de numărare. Numai că gîndul lui a fost că așa țin pușcăriașii suma zilelor. Mi s-a părut potrivit.
Apoi semnul foarte lung de carte.
Numărul poemelor de pe coperta IV, ca un haiku de cifre, a fost sugestia mea. Și nouă ne place această carte ca obiect. Și mă bucur că e așa, inclusiv în ceea ce privește culoarea, acel vermillon hipnotizant.
Nu ești prima persoană care s-a dus cu gîndul la Jung, deși îmi place să cred că Balena mea cîntărește mai ușor.
Rămânând tot la acest nou volum de poeme, apărut la editura Zugzwang, păstorită de neobositul Andrei Crăciun, care de altfel semnează și postfața cărții, spune-mi, te rog, cum a ajuns această carte să poarte drept titlu un fragment dintr-un poem?! Și mai ales, este această balenă din titlu o metaforă a singurătății? Pentru că eu așa am perceput-o.
Poemele mele n-au titlu. Deja îmi anunțasem prezența, deși timid, în lumea literară cu Sunt aici și nu puteam să zic acum Am rămas. Așa că am ales o bucată dintr-o poezie ca titlu. O bucată reprezentativă pentru mine întoarsă pe dos, pentru felul în care scriu, ca suprafață.
E chiar o declarație și o asumare a singurătății, care, depinzînd de felul în care se insinuează în viața unui om, poate funcționa ca un blestem uneori și ca o binecuvîntare alteori. Deși, pentru mine, de cele mai multe ori, e un amestec de binecuvîntare și blestem. E vrăjitorie pură.
Spuneam la începutul discuției noastre că ești nu doar poetă, ci și enterteiner cultural, în special în zona muzicii jazz. Povestește-ne de unde pasiunea pentru jazz și de unde energia să ții pasul cu tot ce se întâmplă semnificativ în această industrie, de altfel fascinantă și mai ales, deosebit de poetică.
Ca multe lucruri din viața mea, jazzul mi s-a întîmplat. Și nu a fost neapărat dragoste la prima ascultare. Însă într-o zi, am dat peste Miles Davis – „Sketches of Spain”– și mi s-a făcut pielea de găină. În altă zi, cînd deja lucram la Green Hours, am fost martora unui concert Superbissim, Mozdzer, Danielsson, Fresco și am realizat că mă aflu în locul potrivit, locul care mi se potrivește. Nu știu cîți oameni pot spune asta. Și tot așa. Am avut parte de experiențe jazzistice de neuitat și mi-am făcut mulți prieteni în acest domeniu. Probabil și cîțiva dușmani, cărora le mulțumesc pentru că îmi țin sîngele în mișcare. Însă jazzul nu e o industrie. O industrie implică și cîștiguri financiare. Jazzul e un pariu. Pe care-l poți pierde destul de frecvent. Și presupune multă improvizație, nu doar pe scenă, ci și în culise, adică în partea de organizare. Însă poetic e. E bukowsian cel puțin. Cu tușe dadaiste și dezaxări Beatnikești.
Aș merge acum cu o întrebare ceva mai personală. Știu că de câteva luni ești mama unei fetițe, ceea ce mi se pare un lucru minunat. Spune-mi, te rog, dacă simți că te-a schimbat în vreun fel experiența maternității, cum resimți această schimbare și bineînțeles, maternitatea în sine?
E un lucru minunat, dar e greu să răspund la această întrebare fără să pic ușor în penibil. Pentru mine maternitatea înseamnă o recuperare și o reîntregire. O recuperare a rădăcinilor pe care nu mi le mai puteam identifica și o reîntregire a sinelui. Odată cu fetița mea, am simțit că primesc un organ vital. Iar felul în care e ea, dulce și amuzantă, ghidușă și caldă, îmi dă sens. Cum spuneam, mă pierd în descrieri specifice oricărui părinte.
Ai răspuns foarte frumos și deloc penibil, te asigur. Doar firesc. Și întrebarea finală, cea clișeu: știu că doar ce ai publicat o carte nouă, dar totuși îndrăznesc să te întreb: ce se mai pregătește în viața ta profesională? Mai lucrezi la vreo carte sau ai vreun proiect în sfera muzicii? Sau poate altceva, cu totul nou și inedit?
Îmi doresc să reușesc să mă întorc spre muzică, pe care în ultimii ani am abandonat-o (inclusiv din necesitatea de a-mi asigura traiul zilnic). Însă acesta nu e un proiect, e o nevoie, intelectuală și spirituală.
Cît despre o nouă carte, nu știu. O aștept să mă locuiască.
Mulțumesc foarte mult pentru această discuție deosebit de interesantă! Cu siguranță cititorii noștrii vor avea multe de învățat de la tine!
Leave a comment