Rugăciunea inimii în creștinism și sufism

Llewellyn Vaughan-Lee, Editura Paralela 45, colecția Tradiții spirituale, 2022

Llewellyn Vaughan-Lee este un învățător sufi din ordinul sufi Naqshbandiyya-Mujaddiddiyya. Născut la Londra în 1953, el a urmat calea sufită Naqshbandi de la vârsta de 19 ani. În 1991 devine succesorul Irinei Tweedie. Apoi se mută în California de Nord și fondează Golden Sufi Center. Autor al mai multor cărți, s-a specializat în domeniul viselor, integrând străvechea abordare sufită și intuițiile psihologiei jungiene. Începând cu anul 2000, în lucrările și în învățătura sa a început să pună accentul pe responsabilitatea spirituală a tuturor oamenilor în aceste momente de tranziție și pe trezirea conștiinței globale a unității.

Cu siguranță de la aceste deziderate a pornit și atunci când a scris lucrarea Prayer of the Heart in Christian & Sufi Mysticism, apărută în anul 2012 la editura The Golden Sufi Center din Statele Unite ale Americii, lucrare tradusă și în limba română de către Mihai Liță și publicată la Editura Paralela 45, în colecția Tradiții Spirituale, în anul 2022, cu denumirea Rugăciunea inimii în creștinism și în sufism. De ce spun aceasta? Pentru că în primul rând avem de a face cu o lucrare al cărei scop este acela de a-i uni pe creștini și pe islamiștii sufi (adică pe misticii islamului) în conștientizarea faptului că și unii, și ceilalți au o relație absolut identică cu divinitatea, că și unii, și ceilalți se raportează la aceasta ca la Cel Preaiubit, că ambele religii practică o formă de rugăciune a inimii, în multe aspecte aproape identică,  prin intermediul căreia ajung la unirea deplină cu Dumnezeu, fie că îl numesc Dumnezeu-Tatăl, Iisus Hristos sau Allah. De asemenea, spre finalul cărții este un capitol dedicat exclusiv crizei mediului, în care autorul trage un semnal de alarmă pentru toți creștinii și islamiștii sufi, cărora le reamintește că au fost lăsați de Dumnezeu în lume având inclusiv demnitatea de viceregi ai lumii, adică de purtători de grijă ai acesteia, în niciun caz de distrugători ai ei, așa cum s-au comportat dintotdeauna oamenii de pretutindeni, dar cu precădere în ultimele 200-300 de ani (de la Epoca Luminilor încoace).

Revenind însă la tema centrală a cărții, trebuie spus că este de-a dreptul impresionant cum un maestru sufi se apleacă asupra misticii creștine și pătrunde în cele mai intime cotloane ale acesteia, în rugăciunea interioară a misticilor creștini, căreia îi găsește o mulțime de similitudini cu rugăciunea interioară a misticilor sufi, numită dhikr.

Deși atunci când se referă la rugăciunea misticilor creștini, analizează în treacăt și mistica de sorginte romano-catolică, reprezentată de Sfântul Ioan al Crucii și de Sfânta Teresa de Avila, care vorbesc despre o Rugăciune a Liniștii, bazată mai curând pe contemplare decât pe rostire, totuși atenția lui Llewellyn Vaughan-Lee se concentrează mai mult asupra Rugăciunii Inimii (sau a Minții), cunoscută și ca Rugăciunea lui Iisus, practicată în Ortodoxie și cu precădere în Muntele Athos, unde a luat naștere isihasmul sau tehnica rugăciunii neîntrerupte. Între Rugăciunea lui Iisus și dhikrul sufi el găsește o mulțime impresionantă de similitudini: ambele forme de rugăciune constau în repetarea sau chemarea numelui lui Dumnezeu: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluește-mă pe mine, păcătosul, în creștinismul ortodox, respectiv, Allah, Allah, Allah, în mistica sufi; ”sediul” ambelor rugăciuni este inima, considerată de ambele categorii de mistici ca fiind centrul spiritual al omului sau casa lui Dumnezeu din om; ambele rostiri ale numelui divin sunt puse în legătură cu respirația, cu ciclul vital de inspirație-expirație, și în ambele corelarea rostirii cu respirația are legătură cu ideea de golire de sine sau lepădare de lume și primire a divinității și, nu în ultimul rând, în ambele tradiții mistice, practica rugăciunii este însoțită sau ajutată de metanii, acele șiraguri de bobițe pe care practicantul le „numără” între degete în timp ce rostește rugăciunea, pentru a nu-i fi distrasă atenția la cele lumești.

Găsesc această lucrare a lui Llewellyn Vaughan-Lee deosebit de importantă și mai ales necesară, în primul rând pentru slăbirea tensiunii interreligioase care a existat de veacuri și continuă să existe între creștini și musulmani. Aș recomanda-o în primul rând tuturor creștinilor, dar cu asupra de măsură acelor dintre ei (sau dintre noi, căci și eu sunt creștin) care confundă credința cu fanatismul, care au impresia că doar ei se mântuiesc, că toți cei de altă religie sau confesiune sunt, cum spunea N. Steinhardt, „marfă livrată la domiciliul diavolului”, acelora care nu înțeleg că dincolo de dogme și forme de manifestare a cultului, fiecare om de pe această lume are un Dumnezeu și că prin credința sa în Dumnezeul său și prin ridicarea vieții sale la înălțimea perceptelor religiei sale, cum spunea Părintele Ilie Cleopa, se poate mântui. Îl adaug astăzi pe Llewellyn Vaughan-Lee pe lista mea musai de teologi neortodocși, alături de C.S. Lewis, Thomas Merton și Jean-Yves Leloup, pentru că fiecare dintre aceștia a contribuit într-un fel sau altul la dezvoltarea mea atât intelectuală, cât și spirituală. Fără a fi mai puțin ortodox, am învățat de la ei să respect și alte religii și confesiuni. Firește, lista rămâne deschisă, iar eu vi-i recomand călduros pe cei deja amintiți.

---