Sărbătorile de iarnă, între speranță și burnout
Scrisoare
Aș putea să-ți scriu despre ceață – organizată în bloc defensiv, funcțional, nicio minge descoperită, nicio manevră de atac. Sau despre frig și aburi-aură în jurul gurii. În jurul capului, mai târziu, al trupului – poate.
Uită-te printre lucrurile mele și află cine sunt – zicea cineva. Uită-te la drumurile mele și află cine sunt în afară. Pe dinăuntru – corp: celule, țesuturi, organe. Hidrogen, oxigen, carbon, calciu și fosfor.
Să-ți scriu despre soarele alb și rece care pândește azi piața, câmpul pustiu, cimitirul și crucile slab luminate de brumă. Sau despre îmbrățișarea unui copil: pumnii strânși, unghiile înfipte în haină, în piele, până la os.
Zero toleranță pentru slăbiciune, tandrețe e un cuvânt încă de nepronunțat.
Lumina frontalei decupează doar 3 metri în față. În spate și de ambele părți – întuneric. La capătul drumului, aș vrea să mi se vorbească și să răspund.
Maria Orban
Cred că pentru toată lumea aceste sărbători sunt despre lipsa de speranță. Lipsa de încredere în viitor. Sentimentul de a trăi la scară universală o apocalipsă politică, socială, ecologică. Pentru prima oară, perioada sumbră pe care o traversez în acest moment nu este legată de eșecuri personale, ci de cele publice. Pentru prima oară înregistrez cataclismul politic și eșecul democratic drept o vină personală. Am eșuat și din cauza mea, a lipsei mele de angajare, de vigilență, de implicare. Am glumit prea mult pe mediile sociale, am postat prea multe glumițe, am tăcut prea mult în fața aberațiilor, am crezut că cinismul și gluma fină sunt suficiente ca să închidă gura demagogilor, să trezească conștiința cetățeanului de rând, să schimbe ideile vecinului, a prietenilor. Greu de spus ce aș fi putut face altceva. Cu vârsta, ești copleșit de acest teribil sentiment de neputință în fața dezastrelor, a nedreptății, a violenței. Înțelegi cu disperare că jocurile se fac în alt parte, iar că tu nu faci parte din ele. Mai mult chiar, nimeni nu ia în seama nici opiniile, nici implicarea ta. Totul se petrece ca și cum nu ai exista ca individ. Ce e de făcut? Să închizi tot, să refuzi să mai asculți, să privești? Nu cred că e o soluție. Să dai sfaturi, să critici, să înfierezi? E mult, e epuizant, e time consuming, când acest timp poate fi investit în ceva creativ. Voilà! Iată un cuvânt care îmi schimbă brusc ideile. Până la urmă, salvarea fiecăruia ar trebui să vină din idealurile personale, și care se schimbă de fiecare dată în funcție de vreme și context. Nu avem încotro decât să ne adaptăm. Salvarea vine din profesia fiecăruia. Din aspirația de a face mai bine. Ca scriitor am șansa de a avea la îndemână ceva ce mă poate salva și consola. Literatura a avut mereu acest efect asupra mea. Așa că pentru mine sărbătorile de iarnă vor fi din nou despre cărți. Așa cum pentru un artist, va fi despre următorul tablou, pentru un patisier, despre noua prăjitură, pentru o croitoreasă despre o nouă rochie. Creația nu mai este despre noi înșine, ci despre alții, despre ce va urma, despre ce putem proteja sau schimba. Viitorul depinde cu adevărat de felul în care fiecare mic gest creativ, la toate nivelele, va contribui la crearea unei lumi noi, și poate mai bune.
Felicia Mihali
Crăciun
Sper nesperând și acum,
ca de fiecare crăciun.
Din păcate, nici rimele nu ajută.
Ar trebui să trăiesc doar pe insula mea,
dar odată am încercat și a ieșit cu un divorț urât.
Nu e altă alternativă: trebuie să-mi trăiesc
viața așa cum mi s-a dat, printre
politicienii ăștia de Caragiale reciclat,
în lumea asta de război rece efervescent:
pastilele nu se epuizează nicicând.
Sper resperând și acum,
ca de fiecare crăciun.
Inima mea bate ritmul unei speranțe
tot mai înmuiate în melancolie –
vă pot oferi rețeta gratis.
Mănânc remușcările mele
marinate, trecutul meu pane,
iubirile cu maioneză.
Am rezervat masă la Tramvaiul de du-m-acasă.
Toată lumea e cu mine la masă
la cina asta de dezvăluire.
Poate e doar viață în iubire.
Nu ar trebui și totuși rimez.
Tot maghiarul e poet și
toată poezia e sperătoare.
Glonțul speranței te găsește oriunde te-ai ascunde.
Sunt oceanul cu microunde.
Sper resperând și acum,
ca de fie! care crăciun.
Péter Demény
Leave a comment