Scurtă cronică a volumului de poeme Anamneză de Clyo Mendoza (Editura Tracus Arte, traducere Mihai Marian, 2025)
Clyo Mendoza (născută în 1993, în Oaxaca) este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii mexicane contemporane. A ales să ilustreze în textele sale, fără menajamente, viața crudă din comunitățile marginalizate, realizând totodată și mici tablouri antropologice, prin descrierea tradițiilor și obiceiurilor ancestrale ale popoarelor originare, care încă se pătrează, în parte, în zonele rurale, izolate.
Este autoarea volumelor de poezie Anamnesis (2016) și Silencio (2018), care a câștigat și Premiul Internațional de Poezie „Juana Inés de la Cruz”, precum și a unui roman, Furia, câștigător al premiilor „Roman Amazon” și „Javier Morote”.
În anul 2025 apare în România, la editura Tracus Arte, în traducerea poetului Mihai Marian, volumul de poeme Anamneză. Tot în 2025, Clyo Mendoza este invitată în România, în cadrul Festivalului Internațional de Poezie București. În cele ce urmeză mă voi apleca asupra volumului, Anamneză, pentru câteva observații critice.
Dintru început, aș spune că poeta Clyo Mendoza vine în directa descendență a visceraliștilor mexicani, ai căror vârf de lance a fost scriitorul chilian Roberto Bolaño. Iar acest lucru devine vizibil încă din poemul ce deschide volumul Anamneză, din care se revarsă valuri de sânge și durere, atât trupească, cât și sufletească: „Bunicul i-a arătat bunicii roșul său când ea avea paisprezece ani, aceea a fost noaptea nunții. Nu a rămas însărcinată decât la un an după ce prima ei adevărată sângerare a venit într-o noapte când bunicul meu nu era acasă. Apoi a dat naștere la mai mult de o duzină de copii și la alți câțiva născuți morți. Înainte de asta, sângele rămăsese în interiorul ei, în ciuda zgârieturilor de la tufișuri și a căzăturilor: rănile erau întotdeauna doar o pată de culoarea somon aprins, un trandafir.”
Aflăm, câteva poeme mai târziu, că această bunică purta numele de Ofelia, nume pe care i l-a transmis și nepoatei sale, protagonista poemelor din Anamneză. Dar pentru că numele nu este ceva întâmplător sau neînsemnat, ci, așa cum spuneau și romanii, Nomen est omen, bunica i-a transmis nepoatei și destinul său, un destin de Ofelie, predestinată la durere, la a trăi o viață întreagă, asemenea eroinei shakespeariene, într-o stare de nebunie și/ sau de plutire în ape tulburi, în mâl, într-o moarte sufletească latentă: „După ce primul copil i s-a născut mort, Ofelia a căzut într-un vis foarte alb. Soțul, un pictor trist care visase să fie muzician, a desenat, sfătuit de-un vrăjitor, un cerc de var în jurul ei.// Bărbatul îi întindea pe piept cremă cu apă de trandafiri și, pe picioare, cea cu eucalipt, iar Ofelia, goală și limpede, era ca un far care se aprindea. Sângerarea a durat trei nopți, apoi s-a trezit înecată în lacrimi și a rămas pe scaun privindu-și mâinile. El s-a apropiat, sărutând-o pe spate, sărutând-o pe gât, și-a vârât brațele pe sub bluză și a frământat cât a putut de tare trupul înmiresmat al femeii sale care era încă absentă și tăcută.// A dus-o în brațe în cameră și a trântit-o pe pat. Smucitura a rupt ceva în Ofelia, care a țipat și și-a scuipat soțul în față; el a trebuit să se îndepărteze, murdar, cu ochii larg deschiși ca ai unei căprioare ce-a fost surprinsă în mijlocul drumului de strălucirea farurilor.”
Desigur, așa cum sugerează și titlul volumului, Anamneză, miezul acestuia îl constituie o serie de poeme în care sunt ilustrate ședințele Ofeliei de hipnoză regresivă, prin care încearcă să se vindece de trauma transgenerațională care i-a fost indusă, de bună seamă, fără voia sa. Astfel, o vom descoperi pe Ofelia la 8 ani, apoi la 10 ani, apoi la 18 ani, pe Ofelia în relație cu bunicul său, de-acuma mort, care pare să fie, de fapt, factorul generator, primul motor, al traumei care a traversat cel puțin trei generații de femei: „Bunicule:// Am aflat lucruri despre tine care nu-mi plac./ Va trebui să încetez să-ți mai scriu./ Mama mi-a povestit totul. Nu Gabriel este primul care ucide pe cineva pe care îl iubește./ Nu este nici ultima./ Vreau să-ți restitui numele tău original. Nu mai exiști.”
Ruptura de bunicul ce se va fi făcut vinovat de moartea, cel puțin sufletească a bunicii, pare să fie însă doar primul din mulții pași pe care Ofelia trebuie să îi parcurgă pentru a se vindeca, pentru a putea ajunge la starea în care să-și trăiască propria viață. Vor urma, până la finalul volumului, mulți alți pași, la fel de mici, ai căror efecte vor fi la fel de slab sesizabile, asta deoarece orice luptă cu o traumă este ca o luptă cu un balaur cu șapte capete, uneori regenerabile. Tai unul, rămân șase, tai două, unul crește la loc și tot așa.
Din păcate, volumul Anamneză al poetei mexicane Clyo Mendoza nu este și despre vindecare. Este doar despre traumă, despre durere, despre neputință, despre o luptă mută și surdă cu propria viață, cu propria minte, cu propriul suflet și, mai mult decât atât, cu mințile și sufletele celor ce nu mai sunt, dar care au pus o piatră de temelie, grea, ca de mormânt, la baza unui destin aparent implacabil.
Leave a comment