Scurtă cronică la romanul Cartea albă de Han Kang

Premiul Nobel pentru Literatură pe 2024 a mers, în pofida tuturor „pariurilor”, către autoarea sud-coreeană, Han Kang, în vârstă de 54 de ani, dar care mai are în palmares și alte premii internaționale importante, cum ar fi, spre exemplu, Premiul Literar Yi Sang, Premiul Tânărului Artist, Premiul Literar Manhae și inclusiv Man Booker International Prize.

Han Kang s-a născut în 1970 în Gwangju, Coreea de Sud. Este fiica scriitorului Han Seung-won. A studiat literatura coreeană la Universitatea Yonsei. În 1993 a debutat ca poetă, iar anul următor, câştigând concursul literar organizat de ziarul Seoul Shinmun, a publicat primul roman. Kang a participat la programul dedicat scriitorilor organizat de Universitatea Iowa. În prezent predă scriere creativă la Institutul de Arte din Seoul.

Han Kang este cunoscută cititorilor români în special pentru romanul Vegetariana, apărut la editura ART, în colecția musai, în anul 2016, acesta fiind și romanul pentru care i s-a acordat Man Booker International Prize. Ulterior, la aceeași editură și în aceeași colecție au mai fost traduse două romane: Disecție (2018) și Cartea Albă (2019). Toate cele trei romane au fost traduse de către Iolanda Prodan.

În ceea ce mă privește, i-am citit doar un roman, și anume Cartea Albă, care mi s-a părut în egală măsură poetică și răvășitoare, tulburătoare, dar și liniștitoare. Și aceasta bineînțeles datorită talentului scriitoricesc al autoarei care știe să mânuiască limba în așa manieră încât să te și smulgă din lumea ta, dar să te și așeze, cu grijă în lumea ei, în care te face să te simți ca acasă, ocrotit, liniștit.

De ce se numește romanul Cartea Albă? Pentru că în limba coreeană, pentru a denumi culoarea albă, se folosește atât adjectivul hayan, care desemneză albul imaculat, lipsit de viață, de sensuri profunde, cât și hwin, care se referă la albul ce poartă în sine atât viața, cât și moartea, care spune într-un singur cuvânt că uneori în spatele unei liniști aparente se află, de fapt, o furtună, că un zâmbet poate ascunde o mare tristețe, că nu există pace fără de război și viață fără de moarte. 

Despre acest hwin este cartea sud-coreenei Han Kang, care, plimbându-se într-o zi de iarnă prin Varșovia, și realizând că pacea albă ce a cuprins orașul cândva șters de pe fața pământului, ascunde o mare durere, își reamintește de drama care i-a marcat propria viață: moartea surorii sale mai mari, la numai două ore de la naștere. Un eveniment învăluit în alb, dar tocmai în acel alb mincinos, al morții. Un eveniment petrecut cu mult înainte de nașterea sa, dar pe care tot timpul l-a perceput ca fiind legat ombilical de propria viață. Ca și cum prin nașterea sa a căpătat viață și o parte din sora moartă la naștere. Sentimentul acesta a urmărit-o atât de pregnant, încât și-ar fi dorit să-i poată împrumuta surorii mai mari propriul trup, pentru a-i reda dreptul la viață. Dar cum acest lucru era imposibil, s-a mulțumit doar cu a-și imagina cum ar fi decurs viața acesteia dacă ar fi supraviețuit celor două ore fatale. Povestea imaginată a fetiței ce nu a cunoscut decât albul scutecelor, nu și pe cel al laptelui matern, se regăsește în această carte. 

Dar Cartea albă nu spune doar o poveste imaginată, a surorii moarte, ci și o poveste reală, trăită sub semnul morții, al durerii, al neputinței, al nevoii de a acoperi totul cu albul uitării, o poveste comprimată într-un zâmbet alb, acel alb-hwin, fără de care nu se poate, a surorii care s-ar fi putut bucura pe deplin de viață, dar care a ales să trăiască mereu cu un picior dincolo, în lumea celeilalte.


Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *