Selfie

Întoarcerea 

Casele de la munte au pereții din lemn, 

strâmbi ca o tentativă de îmbrățișare, 

afumați de sobe vechi.

A noastră are pivnița din piatră de râu   

cărată cu calul de departe, 

zidită de tata între două beții.

După moartea lui, o iarnă întreagă am ascultat sunetul dălții 

modelând grinda la ore târzii.

În atelier mirosea, dimineața, a tutun și țuică, a plecare devreme. 

Mese, dulapuri sculptate grosolan, 

mobilează zilele posomorâte 

în care nicio urmă de om nu se deslușește pe zăpada proaspătă 

de-un alb ireal. 

Vulpile sapă vizuini adânci în beciurile caselor părăsite, 

sub zidurile dărăpănate ale bucătăriei de vară 

– niciun anotimp nu se mai prepară acolo – 

Scâncetul puilor nou-născuți răzbate prin podele 

ziua, când, așezat la masa de scris, fug de realitate. 

Desfac ultimul lui pachet de Carpați, 

fumez și ascult liniștea câmpiilor albe, 

rotunde plăci de vinil zgâriate pe alocuri de crengile platanilor bătrâni.

Adio, oraș! 

Fac naveta la școală cu autobuzele prăfuite ale firmei de transport muncitori, 

hardughii comuniste pe patru roți, 

cu șoferi mârlani și libidinoși,  

puși pe căpătuială.

Ocolind scaunele învelite în cârpe, 

îmbibate cu motorina furată în canistre de tablă, 

sau ulei de pe salopetele muncitorilor, 

mă așez pe-un loc imaginar 

rezervat celor care știu să se mintă că totul va fi bine, 

iar TOTUL e îmbâcsit cu praful 

ce se presară din plafon peste sufletele noastre 

sufocate de tinerețe.

Fug de la ore cu Gruber, colegul de bancă,  

rătăcim prin piața de casete, 

fumăm țigări la bucată pe străzi lăturalnice, 

ascultăm balade rock și le scriem iubitelor prin cafenele soioase  

lungi scrisori de amor.

În pauze, la ALIMENTARA,      

tăiem franzelele pe jumătate, 

îndesăm în ele felii de salam cu muștar. 

Supraviețuitor al iernilor sălbatice, 

singur cuc în camera goală, 

citesc din poeții ruși, prozatorii americani, 

sau schițez în creion portretul iubitei, 

ascultând la magnetofon muzici black metal, 

prea dark în contrast cu pielea-i de-un alb imaculat.

O cheamă A., și îi trimit scrisori la care îmi răspunde săptămânal. 

Îl punem pe drumuri pe bătrânul poștaș. 

Iubirea noastră i-a distrus încheieturile, ligamentele, 

i-a uzat nervii și oasele, 

mai mult decât ne-a distrus nouă sufletul 

această relație la distanță. 

---

Olarii râului

Lângă albia râului mă liniștesc, 

privind înecații cum zgreapțănă încercând să suie pe maluri. 

Frământă lutul moale, ca niște olari pricepuți 

cu degete lungi, descărnate, 

înainte să lunece la locul lor, în adânc.  

Se așază tăcuți, împăcați, pe fundul apei, 

lent, ca pionii pe tabla de șah. 

Tu ce mai zici, prietene? 

Încă te plimbi pe maluri 

neștiind cine a meșterit ulcelele care se usucă zilnic la soare?

---

Micelii braille

gâdilă tălpile orbului. 

Arbore de cacao în Apuseni, pe crestele ninse. 

Am atins piatra cu fruntea și ea s-a încălzit, 

am ascultat dansul atomilor în viscol. 

Am simțit cu inima corbului ce înseamnă hoit 

și foamea care nu se mai sfârșea. 

La limita șubrezeniei am abandonat 

viața ascetică, 

argintiile păduri de molid, 

mersul târâș prin galeriile de sare. 

Un tânăr pe care casele tatălui său nu l-au mai încăput, 

l-au expulzat în scârțâit de podele 

și fluier jalnic de toamnă. 

Aerul se ondula în jurul trupului meu 

ca hula mării în preajma înecaților, 

copacii adunau promoroacă în crengile lor. 

După atâtea eșecuri, 

un iepure prins în laț la ieșirea din sat mă ademenea să rămân. 

Am întors capul și l-am abandonat, 

fără regret, prepelicarilor.

---

Din volumul Selfie, în curs de apariție la editura Cartea Românească

---