Carte poștală
A ajuns acasă puțin după prânz, la birou vinerea e mereu zi scurtă, dar pentru un om fără planuri cum e ea nu e întotdeauna prilej de bucurie. De data asta, însă, după ce i-a scris că și-a luat câteva zile libere și nu știe ce să facă, capitala o plictisea cumplit, agitația de weekend obosind-o mai tare decât zilele la birou, se aștepta la un răspuns care s-o cheme în afara orașului. Nu și-a putut stăpâni furia și dezamăgirea cînd i-a citit mesajul: Cool, ai timp să te odihnești, să faci ceva pentru tine. S-a holbat câteva minute la ecran fără să știe ce să răspundă, oare a fost prea subtilă? Oare nu-și dorea s-o întâlnească? După trei luni de convorbiri prin mesaje, video și audio, oare nu asta ar fi fost firesc să se întâmple? Mereu apăreau scuze, programul amândurora fiind întotdeauna motivul pentru care niciunul n-ajungea în orașul celuilalt. A pus telefonul deoparte și s-a așezat la birou, a deschis laptopul și a început să caute bilete de avion, oriunde era mai ieftin, având în vedere că voia să plece chiar mâine, cât mai dimineață.
După nici un ceas avea deja o destinație, pentru bilete a plătit 60 de lire, iar pentru studio un pic mai mult, voia să stea în centru, în felul acesta avea să simtă pulsul orașului, n-avea să folosească transportul în comun decât dacă voia să abandoneze centrul, să meargă la plajă, deși se îndoia c-o să aibă energie.
Pentru că zborul era la 6 dimineața, avea să plece spre aeroport din seara asta. Și-a împachetat totul în rucsac, apoi și-a amintit că n-a răspuns la mesaj. A trimis un mesaj tăios prin care anunța că pleacă într-un oraș unde găsise bilete ieftine pe ultima sută de metri, nu, nu știa pe nimeni în orașul sau țara aia. Da, limba i se părea imposibilă și mâncarea un mister, dar era cheap, iar studioul arată foarte luxos în poze. Nu, n-are niciun plan, nu i-a spus oare că vrea o pauză de la capitală, că se sufocă aici? Da, o să citească pe internet mai multe despre orașul în care merge, dar telefonul continuă să vibreze cu mesaje care conțin informații pe care ea nu le-a cerut, pare turistic, dar liniștit, nu sunt prea multe de văzut, îmi place arhitectura clădirilor, iar pe deasupra e un zbor de 2h jumate. Enjoy!
În vreme ce-i răspundea la mesaje simțea furia cum o părăsește, dezamăgirea fu repede înlocuită cu un sentiment de libertate. Poate că nu s-ar fi simțit astfel dacă i-ar fi cerut s-o însoțească, chiar dacă știa că răspunsul ar fi fost nu. Dintr-odată nu mai fu sigură că vrea să plece, ar fi anulat totul, dar ar fi pierdut toții banii deja achitați pe bilete și chirie, dar apoi știu că, dacă vrea să se despartă de omul ăsta, trebuia s-o facă cu mintea limpede, iar acum nu putea să gândească, nu aici, nu între pereții ăștia unde spera c-o să ajungă și o să-i arate colecția de dvd-uri și biblioteca pe care i-o fotografiase în trecut împodobită cu plantele pe care le numise la sugestia sa. Pereții ăștia încă păstrează toate secretele pe care i le împărtășise la telefon poate prea degrabă. Prin urmare, trebuia să se-ndepărteze de tot ceea ce cunoaște.
A doua zi, dimineață, după ce a lăsat bagajele la apartament, a ieșit să mănânce ceva în centru. A ales un restaurant cu specific italienesc ca să fie sigură că nu dă greș, nu era pregătită să încerce mâncărurile specifice locului, a comandat o porție de paste care au venit reci, le-a mâncat oricum. După jumate de ceas a intrat în oficiul poștal de peste drum și a cumpărat o carte poștală pentru care a plătit prea mult, a scris pe spatele ei cu pastă de pix roșu: am ajuns cu bine, vremea e plăcută, apartamentul arată fix ca în poze, m-am gândit că ți-ar plăcea să primești un semn dintr-un oraș cu nume greu de pronunțat, la fel de greu poate de descifrat ca ceea ce se întîmplă cu noi de trei luni încoace. Rămâi cu bine, să nu-ți pară rău.
A pus cartea poștală și brelocul cu numele orașului într-un plic alb. De la ghișeu, doamna i-a spus că ajunge între 7 și 14 zile, dar în realitate o să afle că mesajul a ajuns la destinație după trei săptămâni.
A iesit din clădire zâmbind, a verificat telefonul de mesaje, nimic, nu simte nici tristețe, nici dezamăgire, pe drumul de întoarcere spre apartament cumpără o sticlă cu vin, o aruncă în chiuvetă după două înghițituri, apoi decide că o baie ar putea-o face să se simtă mai bine, pregătește cada și pentru câteva secunde îi trece un gând care îi stârnește râsul. Parcă și vede ziarele de mâine anunțând: Femeie de aproape treizeci de ani găsită moartă în cada unui apartament din centrul Gdańskului.
Imaginea reprezentativă: Ide Alien
Leave a comment