[*], [**] și [***]

*

Moliciunea și iarna și chipurile înfrigurate –

cât am așteptat noi acest februarie

ca să ne putem uita unul la altul,

ca să înțelegem cum se scurge viața prin ochii noștri.

Bunelul nu a fost aici, dar el a înțeles,

un an în Uzbekistan și totul devine ușor de înțeles,

până și limba care nu-i a ta

știi că va trebui privită ca fiind a ta.

Un colț de casă ca un colț de lume,

toți oamenii aceștia nu au ales să fie aici,

în această casă înghețată cu pereții înghețați.

S-au temut de ei și tot în brațele lor au ajuns,

pentru că în brațele lor nu vor uita moleșeala

și deșertăciunea și gurile deschise ale copiilor –

noi nu știm ce-i frumusețea, dar ne-o putem imagina,

câteodată își cască ochii și ne strivește, pentru că

de cele mai multe ori frumusețea e distrugătoare.

Asta au spus fiii tăi, ei și-au dat seama de asta.

Fiii tăi se întorc și-și soptesc,

fiii tăi se împacă cu lumea vie de aici

și cu lumea vie de acolo,

ei sunt cei care alcătuiesc împăcarea.

Aici e rugul și focul și poveștile ce trebuie șoptite

despre o femeie ce a avut cancer

și a rămas aici între două lumi,

despre fiica ei, despre compătimirea de după

și stratul de carne și blajinătatea –

aruncă mantaua și ochii și brațele aruncă-le

și Neva și Prutul și Nistrul

vor curge lângă noi.

---

**

La orele târzii cuvintele curg în alt chip,

un sac s-ar putea umple și

tot nu s-ar termina șirul.

Mai mare dragul când clipocelile ochilor

nu mai dau de gol pe nimeni

și marea neînfricare își face loc

printre corpuri.

O vulpe plăpândă doarme la picioarele noastre.

Care își știe mai bine norocul?

Ce e forfoteala inimii dacă nu spaimă

sau o forfoteală a unei inimi mai mari.

Se înduplecă noaptea de noi

și întunericul-pavăză.

Se întoarce jos tot ce n-a trecut sus,

ce a rămas prins între pereți și pleoape.

Ochiul palid al omului surprinde

frumusețea nu cum se arată,

ci cum se lasă prinsă.

(precum această vulpe la picioarele noastre).

Așteptarea neîncumetată,

vântul ce arde chipurile noastre

și rugămințile incerte, încă nepronunțate

și-n tot acest spațiu căldura –

tăcerea e un leagăn între doi oameni,

e ceea ce nu a devenit încă liniște.

---

***

Eu sunt docilă, eu sunt docilitatea în persoană

și asta mi se trage de la acele priviri premature,

eu iubesc hrana acestui pământ ce mă-nghite cu fiecare pas,

sunt legată de el ca de o mare tristețe

și nu converg sentimete decât pe o singură cale,

pe o unică linie ce merge

din străbunica, din bunica, din mama

și nu ajunge la mine decât pe jumătate.

Eu am inventat docilitatea,

ea sălășluiește în mine pentru că nu are încotro,

pentru că din fetiță eu n-am ajuns femeie,

ci doar o fetiță mai mare.

Îmi imaginez o palmă ce trece peste aceste capete,

o linie de femei și toate la fel,

toate într-o apă mare și toate cu o gură mare,

de ajung să se înghită pe ele însele înainte să le înghită alții.

---