[*], [**] și [***]

*

stau pe covorul ieftin

pe care fac de obicei yoga

(doar în zilele în care sunt suficient de

nevrotică încât să cred că pacea interioară

e o poziție cu nume de plantă exotică)

și ascult the velvet underground la căști,

ca un clișeu middle class asumat,

uitându-mă cu voluptate lentă

cum răsare o vânătaie nouă

pe pulpa piciorului stâng.

desigur, nimeni nu mă întreabă

dacă am lovit noptiera

sau dacă am ajuns în faza aia a vieții

în care romantizezi autoagresiunea involuntară

din nevoia de dramă burgheză.

pe birou zace o carte neterminată despre

frida kahlo,

pentru că nu mai pot citi despre femei

care știu exact ce fac cu suferința lor

și încă ies frumoase în fotografii.

nu, mai bine îmi fac manichiura

într-o nuanță de corai exagerat,

ca să-mi dau impresia că sunt pregătită

să scriu memoriile unei tipe

care într-o seară a început să plângă

în fața raftului cu cereale din supermarket,

fiindcă nicio alegere nu-i ușoară

și toată lumea știe că în spatele

unei femei indecise stă

un lung șir de traume mărunte

legate de gustul laptelui condensat

și de bărbați care îi explică

de ce jazzul e o formă superioară

de tortură erotică.

---

**

azi port blugi cu talie înaltă și cămașă albă
și în sfârșit arăt ca femeia din
campania de detergent eco-friendly
care a decis să-și accepte imperfecțiunile
și să facă pace cu natura,
deși în realitate sunt terifiată că
la 35 de ani
încă mai cred că iubirea
e un fenomen sociocultural
inventat de jane austen
ca să ne facă să ne urâm sincer.
pe scara rulantă din mall mă prefac
că nu observ oglinda laterală
în care-mi verific subtil
gradul de celulită,
pentru că feminismul meu e puternic,
dar nu imun la capitalismul estetic.
când mă așez la starbucks
cu numele scris greșit pe pahar
(nu mă deranjează,
identitatea mea e oricum un
puzzle complicat de freud,
hărți astrologice și citate din tumblr),
mă gândesc la sylvia plath și la cât de
intensă poate deveni viața
când trăiești ca o metaforă obosită
despre toxicitate și șampoane
pentru volum.
totuși, iau o gură din frappéul caramelizat
și mă consolez rapid:
cel puțin trăiesc într-un univers
în care hedonismul e taxabil
și plăcerea e reglementată
prin legea gravitației și
politici publice despre femei
care nu-și ascund gleznele
sub fustele lungi ale bunicilor
din fotografiile alb-negru
cu marginile decolorate.

---

***

am găsit pe instagram

un video despre cum să-ți

reinventezi personalitatea în trei pași simpli:

întâi renunță la ideea că personalitatea ta

contează cu adevărat pentru cineva,

apoi adoptă postura femeii care

știe să deschidă șampania fără să

pară că face eforturi supraomenești

și, în cele din urmă,

adună-ți toate anxietățile

într-o sacoșă textilă biodegradabilă

inscripționată ironic girlboss

pe care o vei uita oricum

într-un tramvai la ora de vârf

ca o declarație involuntară

de independență emoțională.

dar uit repede sfaturile astea,

fiindcă prefer să-mi înfășor

părul într-o bandană roz

și să mă uit compulsiv la seriale

cu femei complicate,

cu vieți semnificativ mai dubioase decât a mea,

care își cumpără vin roșu la cutie

și-l beau singure pe balcon,

căutând sensuri subtile

în constelația casiopeea.

uneori mă gândesc că viața

ar fi mai simplă

dacă mi-aș păstra opiniile

doar pentru discuții despre tipuri de

parfumuri unisex

sau dacă aș putea să-mi petrec o dimineață întreagă

fără să mă simt vinovată că

nu citesc tolstoi,

nu fac sport

și că nu vreau să salvez planeta

nici măcar metaforic.

în schimb, mă prefac responsabilă

și reciclez corect ambalajele

produselor cosmetice care-mi promit

că nu voi îmbătrâni niciodată,

deși știu că feminismul meu

se termină unde începe

necesitatea unei creme hidratante

cu spf 50.

---