Singur
Când ești plecată cu zilele,
mă simt un om între iubire și neiubire,
un om care este iubit undeva,
dar nu aici și nu acum.
Îmi găsesc plăceri nevinovate,
mă plimb prin casă,
vorbesc de unul singur și de obicei
sunt de acord cu mine însumi,
stau pe toaletă cu ușa întredeschisă:
lucruri jalnice, dar care mă ajută.
Și tot nu vii, și tot mai
e o seară, și tot mai
trebuie să mă culc singur,
și să plec de acasă devreme
dacă nu e weekend să scap
de singurătatea mic-dejunului.
Și-mi zic că te iubesc, că
mă iubești, și sunt de acord
cu mine, dar îmi vine totuși
să urlu ca lupii rătăciți de turmă,
când luna le luminează singurătatea.
Oana
Poezia de dor mi-a amintit de o analogie pe care am auzit-o mai demult la televizor si mi-a placut teribil.
Dragostea era comparata cu focul, iar distanta dintre doi indragostiti cu vantul.
Uneori focul este unul slab si abia palpaie, iar vantul care sufla in el il stinge.
Dar alteori vantul sufla in foc, iar acesta din urma nu se stinge, ci dimpotriva se aprinde mai tare.