Singurătatea ajunge la toți
Pleașcă era peste măsură de afectat de învinuirile pe care i le adusese Ilie Rizu la ieșirea din han. Îi reproșase același fapt, ignorând, sau poate nu, prezența celorlalți. Ușor, să nu fie observat, și-a strecurat mâna stângă în buzunar și a început să își caute fiecare deget. Ajuns la podul lui Șerban s-a așezat și a început să și le socotească, de la cel mare la cel mic și invers. Tot pipăindu-le i se păru că îi cresc și îi ies din buzunar. Numărătoarea nu i-a adus nicio lămurire. Peste gârlă, la Neci, în capătul uliței, a văzut un grup de ruși agitați, călare pe cai, cu lanternele aprinse, însoțiți de Gaciu, șeful postului de jandarmi. Pleașcă, prevăzător, s-a întins pe burtă după puț, încercând să afle despre ce anume era vorba. Cel mai tare se auzea vocea colonelului, care o rupea bine pe românește. Așa se făcuse plăcut chiar din primele zile, intrând în vorbă cu sătenii, dar mai cu seamă cu copiii. Colonelul avea destul de des stări contradictorii. Când era furios, Tăciunele, cum îi umbla porecla prin sat, era de nerecunoscut. Cel mai repede îl trăda privirea de vulpoi, rămas mereu la pândă. Oprit la marginea drumului, înconjurat fiind de soldați, colonelul a tras de trei ori cu pistolul și a scos un strigăt prelung.
Jandarmul nu i-a însoțit în tabără, i-a petrecut doar până dincolo de biserică. Atent, când a fost sigur că rușii s-au îndepărtat, Pleașcă a ridicat capul de după puț și i s-a adresat în șoaptă. Majurul, vigilent, a fixat lumina felinarului pe el și i-a ordonat:
– Drepți! Stai! Trebuie să te predau, e musai, altfel până mâine ne îngoapă pe toți de vii. L-au găsit mort, în casă la Tudora, pe rusnacul bezmetic. Te-au scos vinovat. Nu mișca, mâinile la ceafă!
Jadarmul, să nu scape situația de sub control, plimba lumina pe el, de sus până jos, să-i intuiască orice mișcare. Știa din experiență că omul, când este încolțit, devine imprevizibil. Pleașcă nu mai avea nicio reacție și asta îl deruta, prea se despărțise de el, ceea ce era de presupus că pregătește ceva sau, într-adevăr, se lăsase la mâna destinului. Tocmai când căuta un posibil răspuns, Gaciu auzi un foșnet și îl culcă la pământ, ca să poată verifica dacă nu mai e cineva ascuns după puț. Se înșelase. Reîntors în fața lui Pleașcă, l-a îndemnat calm să se ridice, învăluindu-l din nou cu lumina. Apropiindu-se de el, a înțeles cât de tare se speriase aflând că rușii îl consideră vinovat de moartea Mânzului. Un crac al pantalonilor era ud, din manșetă, ca de pe o streașină, îi cădea câte o picătură în pantofi.
– Te predau, oricât mi-ar fi de greu. Cum vrei să te duc, legat sau de bună voie? Hai, l-a îndemnat, fără să-l mai asculte ce și-ar dori.
– Spune-mi măcar de unde și până unde susține colonelul că eu sunt vinovatul?
– De la bal ți se trage. E convins că l-ai organizat în cârdășie cu Tudora, să-i dai posibilitatea să se răzbune. Nu-i iese din cap că doar pentru asta, după atâta vreme, s-a întors duminică noaptea în sat. Ajutată numai de tine, să nu o vadă nimeni și să dispară fără urmă.
Pe linie, rar ardea câte o lumină. Pleașcă, până a ajuns în dreptul casei lui Rizu, a avut sentimentul pustiitor că străbate pentru prima oară acest drum. Ilie scosese felinarul cel mare în tindă și discuta cu Grigore Prioroc. – Ce i-o fi ținut în discuție toată noaptea? s-a mirat majurul, dar Pleașcă nu s-a prins în vorbă, era în altă parte, se închipuia intrând pe poarta taberei, îl vedea pe colonel cum îi ordonă santinelei să dea alarma, apoi lovind cu piciorul într-o ușă, ca să o deschidă și să-l târască dincolo de pragul încăperii.
Gaciu îl predase, cum i se ceruse, în poarta taberei.
La Ilie Rizu încă mai ardea lumina. Grigore venise la el să-l învețe ce să facă, vânduse mere și pere la Slatina, pe aceleași străzi știute de el. Rizu, cucerit de ce îi relata, îl pusese să-i povestească întâmplarea în amănunt.
– Nu te grăbi, încet, noaptea nu e gata, trebuie să știu tot, numai așa găsim o soluție. Ia-o de la capăt!
– Marfa o depozitez, până o vând, la un om cumsecade. Achit cu produse. Pun pe cobiliță două coșuri, în față perele, că au mai mare căutare, în spate merele. Să le dau aspect, pe umăr mai am o traistă cu poame. Când se mai golesc coșurile, completez cu de-astea mari, să dea bine, că doamnele, când trec eu pe sub ferestre strigând pere, mere, deschid geamul și, de sus, se uită direct în coșuri. Dacă sunt frumos aranjate, le fură ochiul. Aici am un pic de dibăcie. Nu ele vin în stradă să cumpere, își trimit slujnicile. Le întreb una, alta, mă-nțelegi matale. După câtă minte au, așa le și servesc. E mai slabă de înger, îi pun grosul din poamele lovite, iar deasupra numai una și una, să le mănânci cu ochii. Când mi se termină, mă refer la astea care dau față ofertei, trag o fugă în piață și procur altele. Dar mă tocmesc cu dibăcie, na, păi cum! Neică, așa e negustoria!
– Cine te-a prins cu fofârlica?
– Nimeni. Așa mă crezi?
– Atunci din ce te paște necazul?
– E, să te țâi, acuma urmează. Sunt înnodat de oase, nici la privată nu mă pot așeza. Apare ca din pământ o mașină. Sare din ea unul, îmi smulge cobilița, o aruncă în șanț și pe mine mă ia pe sus. „Unde mergem, taică?” am cutezat să întreb și ăsta îmi răspunde în dorul lelii: „Te plimbăm puțin, dar data viitoare să te îmbraci la costum, nu în izmene din astea de ți se văd boașele prin ele. Să te gătești, că e posibil să te invite doamna maior Ionașcu la masă, că s-a amurezat de dumneata.” Ajungem cu mașina într-o curte și coborâm. Tot ăsta mă prinde zdravăn de cămașă, de lângă grumaz, mă trece prin niște uși, mă bagă la un ștab și îi raportează: „El este!” Ofițerul, om blând, mă mângâie cu privirea și-i dă ordin să mă ducă să mă odihnesc puțin, la răcoare, că e prea cald afară. Străbatem un coridor lung, în capăt dăm de o altă ușă, ultima, din fier. O descuie și mă împinge, cu un șut în spate. Zdrang, în urma lui, și eu rămân în beci. Nu a trecut un ceas, nici atât, și se deschide iar ușa. „Unde ești, mă?” Intrase unul tare ațâțat, încins rău, o superi pe doamna maior Ionașcu, nu poate dormi cocoana la prânz că strigi tu pe sub ferestre mere și pere?” A orbecăit prin întuneric până când a dat de mine într-un colț. Constat că nu obosește și îl îndemn în șoaptă: „Mai ușor, sunt eu, nașu Grigore.” Era finu-miu Vasile, ăsta al lui Ceptaru. Să pice jos, nu alta. A început să își tragă palme peste față: „Nășicule să mi se usuce mâinile”, se văicărea, și iar se lovea, că a trebuit să-l iau în brațe ca să se liniștească. Tot el a rezolvat-o. Ne-am așezat, am aprins câte o țigară și îmi explica – omul era la serviciul lui –, că în timpul în care fumam, eu, după ordin, eram bătut. Ce m-aș fi făcut dacă se nimerea altul în locul lui? Văd că notași tot ce îți spusei. E bine, păi da, trebuie să știi, să intervi pe unde cunoști, că eu, la puținul din bătătură și la câte guri am în jurul mesei, numai de jupuit sunt bun. La matale, nicăieri în altă parte, mi-e nădejdea.
Rizu, după ce a plecat Grigore, nu s-a mai culcat. Și-a trecut în cronică întâmplarea abia aflată. În câteva rânduri amânase și a sesizat cu amărăciune că subiectele își pierduseră cumva din savoare, fiind nevoit să le consemneze sec.„ În dimineața asta iar îmi vine să scriu cu mâinile amândouă”, i-ar fi spus nevestei, dar s-a abținut. Îi picase rău reproșul pe care i-l făcuse cu o zi în urmă, că în sat se feresc destui oameni să vorbească în prezența ei despre unele fapte. Dezamăgit, notă: „Nicio bucurie nu e întreagă.” Reciti, oprindu-se la fiecare cuvânt, constatând că adevărul, uneori, e greu de rostit și adăugă cu mânie, de parcă iarăși i-ar fi dictat cineva:
– Viața e o poveste. Fiecare ia din ea ce înțelege, dar, mai ales, ce îi convine!
Când îl răscoleau propriile trăiri, Rizu zicea că are parte de o zi care nu-l iubește. Dar cel mai mult îl cutreierau, dându-i un fel de oboseală fizică, îndoielile. „Am momente”, îi recunoscuse domnului învățător Ștefan Bucur, „când simt cum crește una din alta. Îmi vin din toate părțile”. „Nu te mai amesteca, o vreme, atât de des cu lumea”, fusese sfatul domnului învățător. „Nu pot să mă desprind de lume nici în vis”, îi zădărnicise îndemnul. „Pentru asta puteți să mă judecați cum doriți. Să mă înțelegeți, numai și numai de dragul ei mi-aș dori să plec, atunci când o să fie, cu ochii deschiși!”
O bubuitură, de undeva dinspre pădure, al cărei ecou cobora pe uliță val după val, a umplut Dobroteasa cu un vuiet. În urma lui s-a ivit o flacără ce se ridica și cobora peste liziera de salcâmi. Casa Tudorei fusese aruncată în aer. Doi soldați îl găsiseră aici, mort, pe camaradul lor bezmetic. Mânzu, dintr-o patimă pe care o trăia în văzul tuturor, o căuta des, chiar dacă femeia, din seara în care aliații îi omorâseră soțul, părăsise fără urmă satul.
Părintele Iftodie fusese chemat să-i facă slujbă dispărutului și, tocmai când să iasă în uliță, ca o pedeapsă pentru tot satul, fusese obligat să dea foc fitilului care urma să detoneze dimamita. El avea să povestească și cum a stat Pleașcă, desfigurat, plin de sânge, cu mortul în spate cât a ținut slujba. Să-l ajute, părintele a scurtat ceremonialul. Ceea ce l-a scos din sărite pe colonel, punându-l să o ia de la început, apoi i-a cerut să sfințească și uniforma cu care urma să fie înmormântat Mânzu. În acest timp, Pleașcă îi făcea baie mortului. Apoi l-a îmbrăcat pentru ultima călătorie, însă cel mai greu, pentru că îi tremurau mâinile, i-a fost să-i închidă nasturii vestonului și să îi lege șireturile de la bocanci. Cu el în cârcă, străbătând mai mult de jumătate din sat, s-a dus la Irimia care deja făcuse coșciugul. Pleașcă era escortat de doi soldați, cu baionetele puse la arme, rușii, din când în când, îl sprijineau să nu pice din picioare, înțepându-l în coaste sau în pulpe. Nu mai simțea durerea ca la început, îl obseda reproșul lui Ilie Rizu, făcut la ieșirea din han, că dacă își numără degetele de la mâna stângă, socotind cât bine a făcut el în viață, o să constate că are prea multe. Pleașcă înainta pe marginea drumului cu rusul în spate, acum așezat în coșciug, și își făcea de lucru, în gând, cu degetele. Le aduna și le desfăcea în podul palmei, de la cel mare, la cel mic și invers, închipuindu-și-l pe Rizu cum se uită la el, fără să se bucure de câtă dreptate avusese.
Fragment de roman
Leave a comment