[singurătatea florilor de câmp] și [Marieta]

singurătatea florilor de câmp

deseori călătoresc

intraurban

sar câte cinci

zece stații

și am culoarea ploii

culoarea răsăritului

mă întrebi: pe unde ai mai fost

și zic: oriunde

nu mă-nchin când trec pe lângă biserici

nu mă salută nu mă atinge

nimeni

să pălesc stupid

dar cu grație

în vreo glastră rece

doar te văd

coborând din 21, mereu

îmi zâmbești ca atunci

ca un oarecare

adolescentul blond

care fotografiază din tren

lanul de floarea-soarelui

și nu știu dacă se face noapte

sau îmi cresc petale mici

pe obraz

dar aștept toamna

și mai pun o floare de nu-mă-uita

în buchetul de mireasă

al unei străine

---

Marieta

corpul ei era o pară

una dintre cele mai mari pere

ochii pictați adânc în cap

praf de copt la subraț

căpșune în obraji

povestea ei, o plăcintă râncedă

cu răvaș

unul pe care a uitat să-l citească

dar micul ei magazin

mirosea a migdale

doamnă Marieta

eram prea mică, nu înțelegeam multe

când toți copiii aveau jocul lor și

nu mă regăseam

mi-ai deschis apetitul pentru un limbaj unic

iubirea de cristale

de zahăr

iubirea de lumină amenințată

de tăișul nopții

când dulceața se întărește pe prăjituri

în frigider

dacă a murit, nu știu

n-am văzut-o de ani de zile

magazinul mic are geamurile văruite

în parc, banca îndoită de șoldurile ei

nu mai are suflet

aerul din jur – lumea interioară

a unui mut

azi, plăcinte se fac peste tot

și doar congelate

doamna Marieta

această figură cumva indie

cumva plină de groază

în tremurul șoldurilor ei

halatul alb, de cofetăreasă…

nu știam exact

dacă mirosea de fapt a clor

sau migdale

mâncam plăcinte extra vanilate

și privirea ei de femeie grasă

ocrotea cu milă anticipată

privirea mea de copil gras

ce doamnă,

Marieta

parcă și numele ei îmi aduce aminte

de migdale

femeia asta va rămâne mereu cu mine

pentru că s-a născut să miroasă a zahăr

și a tristețe

---