Sisteme imperfecte: 40 de ecuații personale (I)
Necroza emoțională
autopsia se face fără bisturiu.
cu mâinile goale dezgrop adevărul, strat cu strat,
miros de carne carbonizată – sau poate
doar amintirea unui suflet ars pe rug.
spui că e doar imaginația mea,
că mirosul vine de la circuitele tale scurtcircuitate,
că oamenii nu au suflet –
doar lanțuri carbonice care se sting.
îmi întind degetele, tremurătoare, să ating o formă:
pulsul tău nu mai există.
dar inima încă bate.
există o chimie a pierderii
pe care nimeni nu o poate sintetiza –
un amestec toxic de oxitocină, adrenalină și disperare
care devine aderent pe vasele de sânge,
îngustându-le până la blocaj.
nu-i poezie, e fiziologie.
nu-i artă, e știință mundană.
între două corpuri care se resping
apare o forță egală și opusă
numită ură –
și urmele ei rămân, în litere microscopice,
pe pereții ventriculului stâng.
când te apropii de mine
e ca un șoc electric care-mi resuscitează coșmarurile.
dar întreaga scenă se repetă, mecanic:
când ieși, eu rămân.
când rămân, tu pleci.
necroza e un proces lent, dar implacabil:
moartea emoției nu se întâmplă într-o clipă.
se întinde pe ani-lumină,
în spații pe care nu le vom înțelege niciodată.
și totuși, de fiecare dată când te privesc,
mi se pare că răspunsul era deja acolo.
doar că l-am citit invers.
Σ (suma tuturor greșelilor)
se întâmplă uneori să stau în poziție fetală și să număr:
tăceri care mi-au spart timpanul / ecuații de gradul doi care m-au definit /
fluctuații între 0 și 1, între un punct de plecare și nimicul care a urmat.
Σ e mereu mai mare decât suma părților ei,
iar eu sunt mai puțin decât un întreg.
gravitația nu ține cont de sentimente –
ea îți dă drumul atunci când ai cel mai mult nevoie să fii ținut.
cad cu o accelerație constantă,
măsor distanța dintre os și carne
și descopăr că există spațiu pentru regret.
două secunde durează până să lovesc solul;
îți amintesc că
o secundă e un infinit
între ce am fost și ce n-am apucat să fiu.
corpul meu e un grafic – coordonate imprecise,
dar mereu acolo:
axă x – greutatea promisiunilor tale.
axă y – greutatea mea.
undeva, în punctul de intersecție,
se naște un paradox:
cum poate un corp să fie gol
și totuși să cântărească mai mult decât
toate galaxiile cunoscute?
în fiecare noapte umblu pe un drum
fără repere, fără lumină.
e un drum de asfalt negru, strălucitor –
ca retină arsă de priviri pe care nu le-ai meritat.
mă gândesc că poate dorința mea de a supraviețui
e doar altă formă de masochism,
o funcție iterativă care refuză să-și atingă limita.
dar tu,
ce ești?
un corp sau o constelație?
o constantă sau o incertitudine?
ai orbitat în jurul meu doar pentru a mă transforma
într-un punct pe harta ta de erori?
Σ e tot ce a rămas din mine,
un rest.
o fracție.
o cifră nesemnificativă,
dar care dă greutate întregului.
Singurătatea ca funcție de eroare
mi-am scris numele greșit pe formularul de înscriere în lume
și am ajuns aici ca un cod virusat
rătăcit prin serverele voastre perfect funcționale,
dar vulnerabile la un singur click.
toți ne dezvăluim parolele din greșeală,
în conversații anodine și în tastări eronate,
și ne logăm unii în alții
ca într-o rețea pe care nimeni nu vrea să o recunoască oficial.
despre mine?
se spune că sunt o ipoteză respinsă,
un model de predicție care nu a reușit să înțeleagă vremea
sau măcar presiunea atmosferică
din camera în care tocmai m-ai închis.
vibrațiile acestea sunt doar sunete sinusoidale
închise în gura ta
și totuși mă prind în frecvențele lor
ca un pește în plasa unui algoritm prost conceput.
când te privesc,
văd că ai rămas fără date mobile
și niciun semnal nu mai poate explica
de ce singurătatea ta pare un backup incomplet
din care lipsesc toate versiunile importante.
cineva pesemne că a apăsat butonul reset din greșeală
și acum tot ce avem e un șir de zerouri
pe care încercăm să-l numim destin,
dar care nu înseamnă nimic
fără un user activ.
Manifest pentru molecule instabile
mă uit în oglindă și tot ce văd e un experiment ratat:
gena care n-a reușit să fie dominantă,
corpul care trădează ecuații dezarticulate.
sunt un laborator ambulant –
sânge, os, plasmă, toate în concentrații
perfect eronate.
și dacă respirația mea e o reacție chimică?
dacă oxigenul pe care-l inspir e doar un alt mod
de a demonstra că viața e combustie lentă?
carbonul meu își aduce aminte că a fost stea,
dar acum e doar cenușă ambalată în piele.
și pielea – oh, pielea –
un strat subțire de iluzie tactilă,
o membrană între mine și restul lumii,
întinsă până la punctul de rupere
cu fiecare atingere care nu mai vine.
„totul e compus din particule instabile” –
scria pe tabla din sala de curs.
dar lecția care nu mi s-a predat e că și dorințele sunt instabile.
și că iubirea are timpul ei de înjumătățire,
ca un element radioactiv
care strălucește orbitor înainte să dispară.
mă gândesc că poate nici n-am fost creat să exist.
poate sunt doar un ecou al unui univers care s-a răzgândit.
dar, până atunci,
moleculele mele instabile
continuă să pulseze
rătăcind pe marginea unui dezechilibru infinit.
Incipient
în copilărie, credeam că inima e un motor diesel
pus într-o mașină care nu poate merge decât pe benzină.
acum știu că e doar un algoritm –
cu ciclu for și o eroare care se clonează în mod continuu.
când am deschis ochii prima oară,
toate clipele trăite până atunci
s-au rostogolit spre mine ca niște biluțe de mercur,
iar eu, fascinat, am încercat să le lipesc între ele.
(dar mercurul nu se lipește niciodată).
corpul meu e un grafic tridimensional,
x este timpul pierdut, y e spațiul ocupat
și z – …
ei bine, z este durerea care se proiectează
pe un ecran lat cât cerul,
dar nici așa nu încape toată.
în spital, asistenta mi-a spus
că venele mele sunt mai subțiri ca orice șansă.
că e prea multă fibră optică în privire
și prea puțină carne vie în cuvinte.
mi-a luat sânge, l-a transformat în cod binar
și mi l-a dat înapoi sub formă de ecou:
„nu vei putea iubi decât fragmente. bucăți de oameni.”
și totuși –
m-am așezat pe marginea unei luni sterile,
mi-am săpat un crater
și am decis că singura mea misiune
e să strâng toate bilele de mercur
până devin un cer lichid
unde norii se dizolvă
și ploaia nu mai cade.
Leave a comment