Sisteme imperfecte: 40 de ecuații personale (II)

Rezonanță

fiecare sunet are o frecvență.
unii spun că există una universală,
că totul vibrează în același ritm,
dar eu știu că nu e adevărat.
eu vibrez pe o frecvență joasă, ca o sirenă de ceață,
în timp ce lumea urlă în note înalte
pe care urechile mele nu le pot prinde.

există o cameră în care intru ca să ascult tăcerea.
se numește camera anecoică.
fără ecou.
dar nu există liniște nici acolo.
îmi aud sângele curgând, inima bătând,
respirația ca un metronom
care măsoară fiecare secundă pierdută.

odată am citit că undele sonore pot sparge sticla.
am vrut să încerc.
am vrut să sparg geamul care mă separă
de cel care sunt când nu mă privește nimeni.
dar sunetul nu era destul de puternic.
sau poate sticla era făcută din ceva mai solid,
ceva ce nu poate fi spart.

mă întreb: dacă inima mea ar avea o frecvență,
ce sunet ar scoate?
poate un murmur profund, ca al unei planete
care gravitează în jurul unei stele moarte.
sau poate doar zgomot alb,
acel șuier insuportabil
care îți spune că n-o să mai existe niciodată liniște.

dar eu continui să cânt.
pentru că rezonanța e tot ce mi-a rămas.

---

Teoria relativității mele

Einstein n-a calculat ce se întâmplă cu spațiul și timpul
când le pliezi în formă de inimă,
când toate unghiurile devin obtuze și
lumina încetinește la vederea ochilor mei care
abia disting între reflexie și realitate.
viteza luminii e constantă, dar
eu alerg împotriva curentului,
împotriva memoriei care se încovoaie sub propria greutate.

(spațiul meu – timpul tău)
nu sunt paralele, dar nici convergente
și fiecare secundă în prezența ta se dilată –
un experiment necunoscut fizicienilor din Geneva.

dacă timpul curge într-un singur sens,
de ce mă simt prins într-un loop?
ca un electron care n-a aflat că nu poate ocupa același loc de două ori.
ceva nu funcționează: teoria
că o inimă frântă se poate repara cu un singur sărut,
că energia se conservă, dar pasiunea se pierde.
(unde se duce când dispare?)

singurul lucru constant este greutatea cutiei mele toracice:
o gaură neagră care absoarbe tot ce încerc să uit
și care îmi aruncă înapoi, bucată cu bucată,
tăcerea ta.

---

Curs colizional

fragmentele sunt tot ce rămâne după explozie –
la început era un nucleu stabil,
dar timpul a ros suprafața până a cedat coeziunea
și atomii s-au împrăștiat
ca o supă cosmică în care respir doar eu.

revoluțiile gravitaționale nu țin cont de emoții,
așa că masele orbitale se apropie
până la punctul de coliziune,
iar tu devii doar o proiecție pe retina mea arsă,
o erupție tăcută
într-un spațiu fără sunet.

momentum –
ce am avut, ce am pierdut,
ce se conservă în golul dintre noi
unde timpul nu curge, el freamătă sincopat
ca un pendul dereglat care măsoară
distanțe fără repere.

când ai plecat, ai lăsat în urmă un câmp de particule
care se aglomerează în jurul nervilor mei
și îi ard din interior.
te văd în toate mișcările corpurilor din jur –
când cineva clatină din cap
când cineva cade în genunchi.

sunt supraviețuitorul unei catastrofe cuantice.
am șters toate diagramele
și totuși ecuațiile continuă să se rescrie singure
pe pereții creierului meu.

nu mai știu dacă eu sunt punctul de impact
sau doar un martor la prăbușire.

---

Arderi interne

am calculat de șapte ori masa creierului meu
și am ajuns mereu la același rezultat.
suficient pentru un gând lucid,
dar niciodată destul pentru a înțelege
de ce timpul nu se comprimă atunci când doare.

spune-mi, câte calorii consumă o privire?
cum se măsoară arderea în spațiul dintre noi?
inimile ard cu intensități variabile:
a mea – într-o reacție endergonică,
a ta – o explozie cu flacără albastră.

știm că totul sfârșește prin combustie.
până și memoria.
imagini carbonizate de retina unei zile
care s-a întâmplat cândva,
dar nu pot să-mi amintesc temperatura la care s-a rupt.

• și totuși,
  nimic nu e pierdut cu adevărat.
  se transferă între spațiile goale
  ale gândurilor, ale corpului.
  rămânem recipiente pentru un foc lent,
  un amestec de vise neoxigenate și tăcere lichidă.

cine știe câți jouli sunt în întrebarea:
ce ar fi fost dacă?
de câte ori putem să murim înainte
ca dorința să devină cenușă?

---

Soluție hipotonică

granițele dintre noi sunt de fapt membranele celulelor
semipermeabile, dar înșelătoare,
între osmoză și difuzie
între resemnare și o tensiune de 70 mV
(dar cine naiba mai știe cum funcționează potențialele de acțiune?)

suntem soluție hipotonică
încărcată cu sodiu și nostalgie,
diluată cu timp și vise neîmplinite,
întinsă pe plăci tectonice care vibrează încet, lent, catastrofal.
ne-am uitat densitatea specifică,
dar știm că ceva curge, că se sparge, că erodează.

pe coridoarele spitalului,
unde fluturii cad în linie moartă sub lumina fluorescentă,
fiecare secundă e o sinapsă pierdută.
ești acolo, ești pretutindeni,
dar între noi e o leziune cronică care nu vrea să se cicatrizeze –
așez o compresă sterilă pe inima ta,
sângele refuză coagularea.

există o ecuație care ne leagă:
o derivată de ordine superioară care scade până la zero.
există un răspuns pe care nu vreau să-l cunosc,
o constantă care ne ține în orbita aceluiași dezastru.

și totuși, mâinile tale
împing limitele corpului meu ca un piston hidraulic,
iar elasticitatea e doar o iluzie:
orice material cedează la o presiune suficientă.

aș vrea să te întreb dacă doare.
dar mă gândesc că răspunsul e o problemă de chimie:
HCl diluat în lacrimi,
CaCO3 în piept,
și un pH de 7,4 care nu ne salvează de la aciditatea unor momente ale vieții.

---