Șoc și planuri de rezervă

Lui Andrei Mocuța i-a apărut recent a unsprezecea carte (a publicat până la aceasta din urmă, patru de poezie și șase de proză): Transfer, Editura Humanitas, 2023. O carte care dezvăluie un autor aflat în plin sprint spre vârful performanței sale literare. Un autor care se/ne respectă, pentru că s-a gândit ab initio la o „schemă”, pusă apoi în pagină cu dibăcie. Altfel n-ar fi rezultat o scriere postmodernă care inserează într-o proză realistă multe alte tipuri de narațiune (jurnal de călătorie, eseuri critice și de analiză, speculații pe teme literare și cinematografice, întâlniri definitorii cu oameni care schimbă vieți, epistole, jurnal de front etc). Indicii spațio-temporali se schimbă permanent, prezentul alternează cu planul rememorării/amintirilor, aceeași pendulare înregistrând și cadrele, ficționale și non-ficționale. Tot ce se întâmplă în această carte propune mai multe straturi de semnificații profunde, în esență „călătorii” culturale inițiatice în tainele vieții.

Acțiunea nu e lineară, ceea ce-l neliniștește, în aparență, pe naratorul subiectiv. În realitate, el joacă bine această „panică”, utilizând ca un fel de captatio benevolentiae antifraza pentru cititorul grăbit care are ca orizont de așteptare texte scurte cu acțiune unidirecțională și deopotrivă pentru critici, curtați în scopul de a-i face să descifreze înțelesurile ascunse printre rânduri: „Acum voi folosi un procedeu care mă tem că mă va lăsa fără o parte din cititori. Voi da timpul înapoi și mai mult, cu o săptămână în urmă. Promit, în egală măsură, celor care vor avea dârzenia să continue lectura, că răbdarea le va fi recompensată la un moment dat. Povestea aceasta nu e nici pe departe ceea ce credeți acum” (p. 19). Ca scriitură, cartea e rodul lecturilor din scriitori americani (A nu se uita că Andrei Mocuța e fan Salinger). Unele formulări sună ca-n Bukowski: „Când doamna Pîrjol îți vorbește pe un ton blajin, știi sigur că ești terminat” (p. 18) sau „Așa că aviz amatorilor: moartea poartă rochie, o rochie excesiv de mulată. Uneori, pseudonimul ei este Marilyn Monroe” (p. 141).  Titlul cărții este și el ales cu schepsis. Se referă atât la o fază din viața unui profesor, cât și la schimbul de la un tip de narațiune la altul.

Întâmplarea reală, un banal transfer, plonjează încă din incipit într-un scenariu kafkian în care stăpânesc birocrația și nedreptatea. Sistemul de învățământ autohton păstrează sechele din vechiul regim care sunt prezentate critic și satiric, iar personajele care îl populează sunt creionate în tușe îngroșate, hiperbolic. Iată cum arată intrarea în scenă a doamnei Pîrjol, „câinele de pază al inspectoratului școlar”: „Vocea i s-a pogorât din ceruri și a măturat în drumul ei o ceată de heruvimi, una de arhangheli și pegași înaripați, a mutat câteva planete de pe axa lor, a penetrat stratul de ozon cu un tunet asurzitor, apoi a străbătut atmosfera lăsând o dâră de foc și cenușă înurmă, pentru ca, în final, să străpungă tavanul și, la impactul cu solul, să ne pulverizeze în toate direcțiile” (p.11).Întreaga atitudine a „dihaniei scăpate din lanțul lui Hades” devine tipică pentru o seamă de funcționari ai statului. Cum tipică este și supușenia subalternilor. Biroul ei e descins parcă dintr-un film horror. „Sălașul blestemat” este „aidoma unei peșteri fără fund, plină de cranii, resturi umane și pânze de păianjen. Bârlogul putreziciunilor” (pp. 37–38). Ca în basme, balaurului (cu fustă aici!) i se opune un Făt-Frumos de ultimă generație, revoltat, care îi ține piept cu bravură și stăpânire de sine. Singur, căci „ajutoarele” lipsesc.

Secvența 11 din „Partea întâi: 0” (zeroul e codul de înscriere la concursul de transfer, sugerând și absența șanselor de reușită) ilustrează perfect mottoul cărții din David Lynch, prezent obsedant în carte: „Uneori, într-un cadru, dacă se întreabă cineva ce anume se vede sau de ce unul dintre colțuri e înnegrit, mintea poate începe să viseze.” Așa că scena cu madam Pîrjol și „minionul din lesa ei” ar putea fi o metaforă a îngurgitării unui neputincios de către o ființă monstruoasă sau o partidă rapidă și feroce de sex în picioare. Trompa poate fi a lui Falloppio sau a unui mamifer, care-i servește la supt, apucat și strivit.

Legăturile interdisciplinare dintre text și film sunt frecvente: „Cunoașteți filmele acelea în care monstrul emite prima undă de șoc asupra orașului de la mare depărtare, de pe fundul oceanului, și clădirile încep să se dărâme precum castelele de nisip? Ei bine, la fel procedează și Pîrjol.” (p. 12) Sau „Am auzit și câteva bătăi de inimă în reluare (ca-n punctul culminant din filmele de acțiune), dar undeva din spatele ei, deoarece creatura cu limbi de foc nu deținea acest organ sensibil” (p. 15). Ele apar și în „Partea a doua: 25” (25 fiind intervalul în care cele două tuneluri temporale de la crearea universului – pozitiv și negativ – se împletesc și se intersectează). Twin Peaks este pe primul loc, autorul fiind fan al serialului. Șirul „parantezelor” pentru care naratorul își cere scuze cititorului grăbit continuă. Ruperile de ritm se referă la relația regizor/autor ori audiență/cititori, care poate fi controlată prin viteză/scris alert ori prin nemișcare/lentoare deopotrivă; la soarta cărții/autorului/librăriilor în era „computerului performant”; la procedeul infam al publicității/reclamelor; la unele filme artistice și documentare de referință.

Pe lângă scorpiile din inspectorat, celelalte personaje sunt evocate cu nostalgie, din amintiri. Personaje tipice pentru un mod de a fi și de a trăi. În primul rând tatăl. În copilărie, părinte relaxat, în timp ce mama, ca orice mamă, este protectoare și agitată, mereu în alertă. Tatăl, căruia îi datorează ipostaza de turist inițiat în călătoria la Viena și Florența. Poveștile lui au fost „forma mea de alint și de vindecare”, mărturisește fiul care, mai bine de un an, a traversat o „punte între viață și moarte” într-un spital parizian. Povești cu efect mai benefic decât Zofranul. Se completează astfel portretul părintelui, caracterizat prin sete de cultură, aplecare spre poezie și demnitate. Celălalt poet din carte e tipul boem, „ultimul poet autentic al Aradului”. Dialogul cu acesta vizează o multitudine de concepții și atitudini privind viața și moartea, metafizică și fizică, nevoia de a scrie, supraviețuirea prin cărți, poezie și credință, iertarea, iconoclastia, puterea care corupe, profitorii regimului trecut, muzică, film etc. Se umplu paginile de nume importante: Socrate, Platon, Dostoievski, Cioran, James Joyce, Brâncuși, Mircea Eliade, Mircea Ivănescu etc. Un personaj prezent și în alte cărți ale autorului e bunicul Gheorghe, cel care a luptat în Siberia, un bărbat blând, iubitor și hâtru cât cuprinde. În carte este inserat și un fragment din Jurnalul lui de front și de călătorie, ținut între anii 1941 și 1942 (pp. 178–180).

Trecerea de la Viena imperială la Arad, „Mica Vienă”, se face pe nesimțite. Orașul în care s-a născut autorul e vorbit numai de bine, încât aceste pagini pot constitui un veritabil exercițiu de admirație. Este orașul cu mai multe librării, cu baruri și taverne moderne unde au loc lansări de carte și întâlniri ale scriitorilor cu fanii lor și cu cinematografe. Aici a vizionat peliculele Sacrificiul și Călăuza ale lui Andrei Tarkovski și Ostrov a lui Pavel Lunghin, devenit filmul său preferat. Filmul care i-a întărit credința și i-a predat lecția firescului. (Subscriu, pentru că am trăit și eu această experiență.) Tot aici a cunoscut un poet aproape himeric, familiar cunoscătorilor, un „suferind din clasa inocenților” care s-a prăpădit prematur. Orașul „plin de bolizi și mașini de lux”. E momentul ca naratorul să introducă în text un personaj „nebun după Ferrari”, farmacistul Philippe Ramlot din Belgia. Un occidental atipic, un sceptic, care a încercat să-i vindece familia de optimism și euforie după revoluția din ’89.

S-a spus că autorul se simte confortabil să atace mai multe dimensiuni spațio-temporale. Această performanță i se trage probabil din dorința de cunoaștere, din pasiunea pentru filmele de artă, din literatura și filmele SF (Dune, pe primul loc) și din trauma pierderii tatălui. De aceea, în ultimele două părți ale cărții inventează povești în care personajele trăiesc în cele două sălașe ale închipuirii, ale visului unde „sufletele umane și conștiințele se intersectează ca să își analizeze destinul” (p. 128). Este vorba despre Mia și copiii ei, micuța Leia și fratele ei mai mare, de 11 ani. Prinși în consecințele pierderii soțului/tatălui înecat în mare, eveniment care le-a modificat percepția asupra realității. Fetița e vizitată de prieteni imaginari (Kalil Azoril și Motănil Cotcodil). Pentru mama văduvă, Mia, timpul a încremenit după moartea soțului. Întâlnirea ei cu prietena și vecina Eve ilustrează o „confuzie” temporală. Nu întâmplător profesorul lor din facultate poartă numele de Kahlil Gibran, filozof, poet și eseist care a trăit în alt timp, fiind romanticul târziu al literaturii arabe. Singurul care pare că a găsit ieșirea din labirintul suferinței este băiețelul. Păstrând legătura cu cel dispărut, în amintire, pentru că, nu-i așa, iubirea nu moare niciodată: „De aici, de sub nisip, îl simt mai aproape. Simt și marea, fiecare mișcare a ei, fiecare val. Tata e acolo. Nu a îmbătrânit nicio singură zi. El e motivul pentru care noi doi și mama creștem mai greu decât restul oamenilor. Sau nu mai îmbătrânim defel. Dragostea lui ne ține prizonieri. Ca într-o fotografie, unde chipurile nu se mai zbârcesc, rămân aceleași pentru totdeauna” (p. 159). Povestea lor apare în „Partea a patra: 11” (e vârsta băiețelului). Aceeași vârstă are și puștiul din umbră care i-a însoțit fantomatic pe narator și tatăl său în periplul lor prin Europa. Se arată pentru prima dată în Palatul Schönbrunn: „cu un ghid uzat într-o mână și un zâmbet profetic în colțul gurii. Aerul ștrengăresc și hainele ponosite contrastează cu fastul și strălucirea salonului. Mă întreabă cumva mirat: – Încă mai sunteți aici?” Reapare pe strada Sicomorilor din Arad, într-o scenă încărcată de mister, aproape ireală. Cu o cerșetoare care îi transmite naratorului un mesaj criptic, de natură divină. Altfel nu s-ar putea explica metamorfoza ei: „Pot jura că a și întinerit cu câțiva ani. Radia de frumusețe” (p. 146). În sfârșit, în finalul cărții, un picaro modern, de condiție umilă, dar care „îți ghicește pe față bucuria sau tristețea, generozitatea sau prefăcătoria”. Un asemenea om, la rigoare, va salva lumea. E mesajul ultim al cărții, stratul ei religios. E o aluzie la întoarcerea lui Hristos. În aceste vremuri tulburi, când rețelele de socializare sunt inundate de terapeuți de tot felul care propun terapii cu îngeri și arhangheli falși, reactivând obscurantismul Evului Mediu, Andrei Mocuța propune o altă soluție de vindecare a sufletului, prin cultură, compasiune și credință.

---