Soldat

Înainte să urlu în lumină, mi-am luat ranița-n spate

așa am venit, așa am trăit. Soldat

am mâncat la mese și în tranșee

am întins pahare cu vorbe sticloase

am strâns frântul trup de pe front

m-am închinat cu sufletul gol

am iubit nebunește

ca un glonte străbătând cardinale.

Din când în când, gura raniței s-a căscat

ca la mort

i-am mai pus un pumn de pământ. La final

să-l arunce peste mine

Cât o fi, o fi!

Dacă-mi iese din pământ

suferința nu e ca și cum aș

împărți lumii din ea

vor ieși niște oscioare goale de pasăre

ce a răsuflat zborul din ea

și a rămas așa

ca un om

neînsemnată

cu pieptul umflat de gol

ochii țintuiți în lumină

poate așa își aprind păsările lumânarea de drum

poate așa, mie, prin golurile din os

unde a locuit suferința

îmi va crește fir de iarbă

înaltă, verde, arsă de soare în vârf

cum m-a pârjolit și pe mine

deznădejdea

Dacă tot pământul din raniță nu-mi va ajunge de trup

nu-i nimic!

În piept va rămâne un gol unde se mută Dumnezeu

În afară o să mi se tragă sufletul – glonțul cu care îmi făceam

semnul crucii peste pântec

---