Statuie de gheață
– Nu pot să respir! Te rog, ajută-mă! Să nu mă lași!
O auzea ca prin vis, vocea ei părea să vină de departe, dar era clară și puternică. Îi vedea ochii mari, larg deschiși, de un verde metalic, fixați spre cerul negru, iar în colțul lor câteva lacrimi înghețate. Ridică cu greu capul de pe pieptul ei țeapăn și respiră adânc de câteva ori. Încercă din nou s-o trezească în simțiri, să-i simtă pulsul, apoi o strigă. Degeaba.
Probabil că Laura leșinase, dar cu siguranță avea să-și revină, pentru că el era acolo și știa cum s-o salveze. „E-n regulă”, gândi el și trase aer adânc în piept. Dar aerul era atât de rece că simțea cum îi înghețau plămânii, iar mâinile îi amorțiseră, chiar și prin mănușile lui groase de motociclist.
Gemetele celor din jur răsunau tot mai slab. Răniții își pierdeau treptat speranța, odată cu puterea, cu sângele și cu forța plămânilor zdrobiți. Și mai era și avionul ăla prăbușit chiar acolo, la doi pași de ei… dacă exploda? Niciunul nu se putea îndepărta prea mult de carcasa aia contorsionată hidos, greu de recunoscut.
El ar fi putut să plece, dar nu fără ea. Iar Laura era grav rănită, n-ar fi riscat s-o miște de-acolo, dacă îi rupea coloana? Poate că era paralizată. Când îi vorbise, imediat după accident, îi spusese că nu se putea mișca și că nu simțea durere nicăieri în corp. Ăsta era semn rău, cel mai rău semn posibil, dar important era să scape în viață de-acolo, să reziste amândoi până veneau ajutoarele.
– Dane, ajută-mă!
Un coleg. Nu știa exact cine îl strigase și nici unde se afla bărbatul, că era beznă, iar în munte, acolo în pădure, totul se auzea cu ecou. Gemetele se opreau uneori, răniții leșinau sau pur și simplu aveau momente în care nu mai puteau scoate niciun sunet, nu mai izbuteau nici măcar să-și ceară dreptul la viață. Câte ore trecuseră de când se zdrobiseră de munte? Două? Trei? Patru? Cu siguranță mai multe. Atunci era lumină, acum, întuneric. Și aceeași ceață deasă. Oare cât să fie ceasul? Nu, mai bine să nu se uite pe telefonul mobil, să nu se descarce aparatul. Și de ce nu venea nimeni după ei? Cunoștea foarte bine zona aceea superbă de munte, petrecuse multe vacanțe în Munții Apuseni, știa exact unde se aflau, așa că nu înțelegea de ce dura așa de mult ca salvatorii să-i găsească. Doar îi sunase și le dăduse coordonatele exacte înainte să piardă semnalul. Probabil că ceața era de vină, de-aia nu ajunseseră încă.
Se temea să nu leșine sau nu cumva să intre în șoc. Știa că acum totul depindea de el. Exact ca în sala de operații. Doar că acolo avea totul sub control. Aici totul îi scăpa de sub control și nu putea să accepte asta. După accident, deși reușise să iasă din carcasa avionului prăbușit, se întorsese imediat după ea. O găsise cu greu și abia izbutise s-o tragă afară. Fata plângea și tremura. Îi era foarte frig, iar el nu avea cu ce s-o învelească.
– Nu mă lăsa, te rog! Mi-e frică! Să nu mă lași! Nu pot să mă mișc, nu simt nimic! Să nu mă lași!
I-a spus că totul avea să fie bine și a sărutat-o. Laura avea sânge în gură. A simțit imediat gustul ușor metalic-acrișor, inconfundabil. Atunci a înțeles cât de grav era rănită. Apoi ea a început să-și piardă cunoștința. Din când în când își mai revenea și cum deschidea ochii îi spunea mereu aceleași cuvinte, ca și când cuvintele alea i s-ar fi întipărit în minte în timp ce orice altceva ar fi dispărut.
– Dane, mi-e frică! Să nu mă lași să mor! Nu pot să respir! Ajută-mă!
Timpul se scurgea, cum se scurgea și viața din ea. Și sângele. Acolo, în interiorul ei, în corpul ei, de-aia nu mai putea să respire. El știa. Când ești medic recunoști moartea de la distanță, de-asta o și poți alunga, dar acolo, în clipele acelea, nu avea cu ce.
Multe scene îi veneau în minte, tulburându-l, dar era bine că și le amintea, pentru că își ținea mintea ocupată, ca să nu adoarmă, să nu leșine. Deodată avu impresia că a trecut cineva în fugă prin spatele lui, râzând. Tresări o clipă, apoi începu să strige agitat după ajutor.
– Hei! Heeeeei!!!! Aici, aici suntem!! Nu ne vedeți? Aiiiici!!!!
Dar nu fusese nimeni, doar o nălucire. Semn rău. Nu mai putea s-o ajute pe Laura dacă se pierdea așa cu firea.
– Vali!! Măi Cristi, mă!!! Cum mai sunteți?
Câteva gemete și cuvinte bălmăjite îl asigurară că toți colegii erau încă în viață.
– Unde-i Iordache? întrebă cineva.
– Băăăăăi!!!! Nu-i nimeni pe-aici? Morții mă-sii!… urlă el din toți rărunchii.
– N-are rost, Dane, vezi de fata noastră! îi răspunse glasul.
De data asta era clar Valentin. Ar fi recunoscut oricunde vocea aia spartă, behăită, de parcă omul ăla ar fi avut nonstop laringită.
– Da’ ce-i cu Iordache de nu răspunde? insistă o altă voce, puțin mai energică. Mergi și vezi, Dane!
Se ridică cu greu și merse câtiva pași împotmoliți, ca de om beat. Îl săgetă o durere ascuțită în coaste și în șale, dar nu se opri. Continuă să pășească prin beznă, luminând la doi pași în fața lui cu ecranul telefonului mobil și atunci îl văzu. Prăbușit peste geamul din carlingă, cu jumătate de trup afară, jumătate rămasă acolo, sub manșă, frânt de la mijloc. De la el veneau din când în când acele gemete sfâșietoare. Pilotul dădu să-și ridice ochii spre el. Văzuse probabil raza de lumină de la telefonul lui. În clipa următoare însă, scoase un icnet scurt și capul îi căzu la loc, lângă geamul spart al cabinei. Privirea îi îngheță.
– A murit! le strigă deznădăjduit.
Apoi își dădu seama că n-ar fi trebui să plece să-l caute pe pilot, pentru că ea rămăsese singură acolo, în frig. O luă la goană înapoi, strigându-i numele și se prăbuși aproape fără suflu cu capul pe pieptul ei de gheață. Atunci îi auzi din nou glasul și se mai liniști, îl cuprinse chiar o toropeală când își dădu seamă că ea se trezise.
– Nu pot să respir! Te rog, ajută-mă! Nu mă lăsa să mor! Mi-e frică! Nu pot să respir!
O strânse în brațe, dar era atât de extenuat că nici nu-și mai putea ridica privirea s-o vadă. Glasul ei, atât de cald, de plăcut, îi readuse puterea și speranța.
– Dane, lumina! O vezi? Vezi lumina? Mergi spre ea!
Ca prin vis, reuși să deschidă ochii și să ridice puțin capul. Prin păienjenișul ochilor zări într-adevăr o lumină care licărea undeva, în depărtare. Sări deodată în picioare și nu-i venea să creadă că era adevărat ce vedea. De bucurie îi pierise glasul, iar lumina ezită câteva clipe, apoi o luă spre stânga și începu să se piardă printre copaci.
– NUUU!!!! urlă el cu ultimele puteri și începu să fugă spre lanterna care pâlpâia tot mai stins. Aici, aici suntem! AICI!!!!
Se prăbuși din nou. Își reveni când cineva îi băgă în ochi lumina orbitoare a unei lanterne mari. Clipi de câteva ori, tuși, apoi se ridică și îi văzu pe salvatori. Erau patru pădurari, oameni de munte, în putere, căliți, trecuți prin multe, dar care cu greu își puteau ascunde tulburarea.
– Un mort colo în cabină ș-o fată moartă ici-șa, îl auzi pe unul dintre ei spunând celorlalți. Restu-s în viață.
– Fată moartă? Nu! Trăiește! strigă el și se repezi ca turbat spre Laura.
Îi ascultă pulsul, îi căută respirația. Nimic. Ochii verzi, tulburi, îl fixau fără viață, iar pe cristalinul lor se depusese deja un strat subțire de zăpadă. Trupul îi era țeapăn, abia o mai putea urni din loc. O statuie de gheață. De câteva minute începuse să fulguiască ușor.
– Dar a vorbit! Acum câteva minute a vorbit cu mine, m-a strigat, mi-a spus că vede…
Ultimele cuvinte i se pierdură pe buzele uscate, crăpate de frig și de sete.
– No, fata asta no mai putu să strige nica’ de ore bune! îi spuse unul dintre pădurari, privindu-l cu compătimire. Știm și noi cum îi omu’ mort! Ce să-i faci, doctore? N-ai ce-i face!…
Ca prin vis, vedea cum pădurarii își scoteau hainele ca să-i acopere pe răniți cu ele, cum unul suna din nou să ceară ajutor, cum dădea disperat indicații la telefon. Cei patru aveau la ei lanterne care spărgeau bezna nopții, luminând pe alocuri, astfel încât să se vadă bine, pe rând, când morții, când epava, când răniții. Razele de lumină nu puteau să învingă noaptea, tăiau doar benza în mai multe bucăți de întuneric, care părea astfel să-l împresoare, să-l cuprindă din toate părțile, fără scăpare. Iar avu impresia că a trecut cineva în fugă prin spatele lui și întoarse capul atât de repede că ameți și căzu din picioare.
– Nu pot să respir! Te rog, ajută-mă! Să nu mă lași! Mi-e frică! Și mi-e frig! Ai văzut lumina? Să mergi spre ea, Dane! Dane… Dan… Da…
– Auziți? A vorbit! Trăiește! strigă el și când se ridică în capul oaselor se trezi într-o ambulanță.
– Stați liniștit, sunteți în stare de șoc! Mergem la spital, îi răspunse o doctoriță în timp ce încerca să-i pună perfuzia.
– Laura! strigă el și dădu să coboare din dubă, dar mâna fermă a femeii îl țintui pe targă. Unde-i Laura?
– N-ai ce-i face, spuse ea resemnată, ca și când ar fi repetat cu bună știință cuvintele pădurarului.
Imaginea reprezentativă: Jackson David
Leave a comment