Ștefania Mihalache în dialog cu Romeo Aurelian Ilie
Stimată doamnă Ștefania Mihalache, de curând ați fost laureată cu Premiul pentru Poezie al Revistei Ateneu, în cadrul Festivalului Național „George Bacovia” de la Bacău, pentru volumul de poeme, Sunt liniștită, mi-e frică, apărut anul acesta la Editura Paralela 45, pentru care aș dori să vă felicit și eu. Spuneți-ne cum ați primit acest premiu, cu ce emoții, și mai ales care a fost atmosfera la Bac Fest?
Presupun că întotdeauna primim premiile cu emoție și cu bucurie. Te bucuri să îți fie recunoscută munca, mai ales când recunoașterea vine din partea unor reviste sau instituții culturale de prestigiu și cu tradiție, de calitatea cărora nu te îndoiești. Atmosfera de la Bac-Fest a fost aproape ca cea de la Filit, la scară mai mică. Festivalul a crescut în ultimul timp și ajung acolo profesioniști din domeniul literelor, oameni din generații diferite care și-au confirmat valoarea și care contribuie din plin la ținuta festivalului. Prin asta însă nu sugerez o anume morgă academică, dimpotrivă, festivalul are energie, vitalitate, este, în toate aspectele sale, o excelentă ocazie de întâlnire și dialog autentic pentru toți iubitorii de literatură și de Bacovia.
Rămânând la volumul de poeme premiat, Sunt liniștită, mi-e frică, știu că este unul atipic, în sensul că este mai degrabă un volum-album, fiind împodobit cu un număr generos de ilustrații realizate de artistul vizual Laurențiu Midvichi. De asemenea, știu că este volumul prin care Diana Iepure a deschis la Editura Paralela 45 o nouă colecție, numită Metamorfoze. Povestiți-ne puțin despre acest volum, despre geneza lui și despre ce alte bucurii v-a mai adus.
Volumul nu a fost gândit de la început în acest fel. Dar a devenit de două ori atipic: prima dată când a început să se constituie într-o lucrare foarte consistentă, aproape un roman al devenirii, reconstituirii și redevenirii în versuri, și a doua oară după întâlnirea cu Diana Iepure care mi-a propus să lucrez cu Laurențiu Midvichi pentru a transforma volumul într-o carte-album.
Bucurii mi-a adus ori de câte ori vedeam un nou poem pictat de Laurențiu – pentru că Laurențiu a creat tablouri după 15 dintre poemele aflate în volum, alcătuind, practic, o mică serie. Fiecare tablou era un miraj pentru mine, un mod atât de inedit de a-mi vedea poemul, care mă emoționa teribil. Produsul final este tot ce puteam să-mi doresc. Și faptul că el există în această formă și că îl văd în librării, cu această copertă recognoscibilă de la distanță, îmi face, cum se zice, inima să bată mai tare. Mă bucur de fiecare dată când citesc din el, când vorbesc cu cineva despre el, când cineva îl ține în mână. Mi-ar fi teamă că sună narcisic să fii îndrăgostit de propria ta carte, dacă nu ar fi vorba de faptul că aici nu este doar munca mea. Și pentru că reprezintă un produs la care au visat cel puțin trei oameni (Diana Iepure, Laurențiu Midvichi și cu mine) cred că e în regulă să am sentimente puternice în ce-l privește.
Dacă nu mă înșală memoria, eu v-am descoperit în calitate de prozatoare, deși știam că sunteți și poetă. Am citit prima oară volumul de proză scurtă, Gene dominante, apărut la editura Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani, în anul 2022, și abia apoi am ajuns și la un volum de poeme anterior, Sisteme de fixare și prindere, apărut la editura Nemira, în colecția Vorpal, în anul 2016. Mie mi-au plăcut ambele experiențe de lectură. Dar aș vrea să vă întreb, cu care dintre cele două ipostaze vă identificați cel mai bine: de poetă sau de prozatoare?
Cred că sunt tipuri diferite de identificări. Aș fi tentată să spun că poezia mă îmbracă, mă ajută, mă exprimă mai direct, mai nemediat, dar împrumut mult din vocea mea și prozei, acolo unde are loc, de fapt, un proces de multiplicare, modulare, transformare a vocii, dar și de coabitare a ei cu structuri care în poezie nu se regăsesc.
Aș vrea să discutăm puțin despre începuturi și despre mentori. Știu dintr-un documentar realizat de un cristian că ați fost eleva lui Gheorghe Crăciun, de care vă leagă o foarte puternică recunoștință. Spuneți-ne mai multe despre relația cu acesta, dar și despre primii pași făcuți în lumea scriitorilor.
Gheorghe Crăciun este primul profesor/ scriitor care a crezut în scrisul meu. Nimic mai adevărat că tot ce se întâmpla la Facultatea de Litere din Brașov în jurul anilor 2000 a fost pentru mine o oportunitate unică de creștere și descoperire, o perioadă absolut fascinantă care acum, din păcate datorită dispariției premature a lui Andrei Bodiu, Alexandru Mușina și a lui Gheorghe Crăciun, are iz de istorie literară. Gheorghe Crăciun a fost, însă, pregătit și dispus să mă debuteze atunci când lucram la romanul Est-falia și nici măcar nu era gata. Mi-a dat un deadline. Destul de strâns, de altfel. A vorbit despre mine ca despre o tânără scriitoare care promite. Și mi-am dorit să nu-l dezamăgesc. Asta cred că m-a ajutat când eram înclinată, mai degrabă, să procrastinez. Cât despre primii pași în lumea scriitorilor, ei au fost făcuți în Facultatea de Litere de la Brașov. Nu avusesem până atunci de-a face cu lumea aceasta, nici nu cred că văzusem până atunci un scriitor în viață. Eu scrisesem câte ceva până atunci în mod pur intuitiv, dar când am intrat la Facultate am fost ca Alice în Wonderland. Cenaclul, revista facultății, studenții mai mari care scriau, proaspeții absolvenți toate astea mi-au arătat că există literatură contemporană, literatură vie și că ce făceam eu (faptul că scriam) putea avea, cândva, un sens.
Am văzut în scurtele biografii prinse în cărțile dumneavoastră că aveți și o bogată experiență internațională, participând la evenimente literare în Italia și Marea Britanie, ba chiar fiind laureata unui premiu pentru proză scurtă, acordat în Franța. Care sunt stările ce vă cuprind când sunteți prezentă la evenimente în afara țării? Și cum se justifică faptul că rămâneți totuși o scriitoare mai curând discretă, care nu ține neapărat să fie în centru atenției?
Când plec în afara țării mă cuprinde un fel de anxietate plăcută. Știu că urmează să cunosc scriitori noi, public nou, să aflu despre și să experimentez scena literară din alte țări, iar asta mă bucură enorm și mă agită în același timp. Agitația vine din faptul că e nevoie de o perioadă de adaptare și, din cauza faptului că, de obicei, perioada de desfășurare a unor astfel de evenimente este destul de scurtă, adaptarea trebuie să se facă repede. Bucuria de a participa la ele vine, însă, într-un fel, tot din faptul că perioada e scurtă, pentru că este foarte mult de trăit și de procesat, iar asta sporește intensitatea experienței.
Despre centrul atenției, nu știu ce să spun. Mă gândesc la vorba aceea înțeleaptă care zice că ce e mult nu e bun. Nu sunt ipocrită, știu că e nevoie să fii vizibil când scrii sau faci altă formă de artă, dar nu vreau să ajung să nu mă mai suporte colegii de Facebook.
Și ultima întrebare, cea clișeu, cum îmi place mie să îi spun: ce mai pregătiți în laboratorul dumneavoastră literar? Poezie sau proză? Sau poate un nou roman?
Scriu de mult și cu întreruperi mari la un roman, am și un proiect de volum de poezie care pâlpâie oarecum în orizontul minții, dar deocamdată îmi doresc ca volumul Sunt liniștită, mi-e frică să aibă o viață împlinită.
Vă mulțumesc foarte mult pentru această discuție deosebit de interesantă! A fost o reală plăcere să stăm de vorbă și sunt convins că și cititorii noștri se vor bucura de acest dialog!
Leave a comment