[stop-cadru] și [planta își recapătă funcțiile vitale]
stop-cadru
pe strada lucian blaga –
solară cinematică experiențială –
mă prind în secvențialitatea locului
în volumele lui disproporționate
într-o disperare lungă & caldă & interstelară.
la picioarele mele, o bucată de oglindă spartă.
o iau în mână
așa cum colectam cărăbușii în pungi de lotto pizza
în vara din 2010.
în minipoligonul neregulat, se văd picturi op art
anamorfoze
corpurile noastre
în dezordinea mineralelor
dependente de căldură
expulzate din marea de microparticule contaminate.
mă sufocă clopotele endogene
când așchiile de pe băncile prea coapte și prea empatice
pentru lumea asta
se înmoaie pentru oamenii în zadar răzvrătiți
copii ai nimănui
vârstnici părăsiți care cerșesc cu ochii spre cer
în marea de microparticule umane.
bănci și parcuri unde neputința plânge disperată.
vreau să distrug imposibilitățile, lipsurile
să le umplu cu toleranță, solidaritate, libertate.
nu știu să fiu imună la stimulii exteriori
emoția mea – inodoră incoloră insipidă –
dinspre exterior. exterior-interior-interior-exterior.
la marginea imaginii reflectate în poligonul neregulat,
se încheagă tăcerea.
sar în gol și mă țin strâns
de intensitatea năzuinței de coeziune.
planta își recapătă funcțiile vitale
în comunitate.
arhivez energie și căldură
în zilele mult prea ploioase și reci
pentru discuțiile despre pluralism și toleranță
gândire incluzivă, nuanțată,
ocolind intersecția absurdului și a crimei,
simțindu-mă vinovată pentru bieții cărăbuși
sufocați în aerul intoxicat de E-uri cu aromă de pizza.
gând dilatat și transformat în obsesie,
în timp ce, în sala 45, un scris programat, deliberat,
going to energy saving mode,
se mișcă pe tot ecranul de mai bine de zece minute –
intruziune în societăți baricadate.
pe stradă, s-a făcut fleașcă
intoleranță
peisaj gri
egoism diabolic
strigăte de adaptare
audibile doar în ecoul
din urmele pietonilor
pentru că doar ele rămân după ce intențiile se stârpesc
doar ele produc toleranță
doar ele
urmele.
Leave a comment