Suferința – combustia grea a poeziei
Georgiana Bujor ne mărturisește, în volumul ei de debut, câmpul plâns al vieții[1], că ,,traumele se joacă indecent/ cu adevărul din mine”. Periplul evadării trupului și a minții din carcera bolii și a suferinței presupune trecerea ,,de la învechitele dureri/ înspre poem”, căci, într-o perspectivă transfiguratoare a durerii, ,,sfârșitul tresare la cuvântul scris”, aducând acea alinare mult așteptată, vindecătoare de ,,toate rănile”. Întreaga ei poezie, viscerală, de-o concentrare nervoasă, adesea pendulând între vis și realitate, oferă senzația că poeta se mișcă și percepe lumea înconjurătoare, fiind retrasă într-o bulă a unei sensibilități vivante sau a unei conștiințe catastrofice, întrucât, spune aceasta, ,,ar trebui să ne pregătim de moarte/ înainte de orice iubire”.
Într-un limbaj epurat, pe alocuri, de orice artificiu stilistic, mărturisirea frustă, când atașantă prin fervoarea orchestrării și menținerii unei tonalități înnegurate, când marcată de-un calm al resemnării sau al încordării interioare, devoalează combustia unei interiorități care pendulează între luciditate și o disperare surdinizată. Dincolo de toate acestea, apare dorința de a da glas angoaselor ca urme/ urmări ale bolii. Pentru Georgiana, singurătatea este acea ,,înfiorătoare latură a lumii”, ,,hăul care absoarbe realitatea”, în care stimulii se reactivează, apărând ,,dorul teribil de-a te cufunda în mângâieri”. Suportabilitatea acestui fond maladiv presupune asumarea ipostazei de continuă convalescență fiziologică și spirituală. O convalescență care, în mod tulburător, îi proiectează în conștiință o lume fragilă și mult prea încărcată de energiile angoasei, sub auspiciile proiecției durerii în ipostaze mundane, dintre cele mai diverse.
Personificarea durerii într-o ființă aparent distantă, care parcă ia în stăpânire lumea din jur, într-o manieră persiflantă, reprezintă un mod aparte de raportare la realitatea înconjurătoare: ,,așa merge durerea/ cu mănuși din fire de bumbac, cu glugă și bocanci maro/ se plimbă prin orașul ăsta fără nume/ mi-am pus frunză la ureche, să o ascult mai bine/ cum să-mi desenez soare, acolo,/ pe creștetul întrebării, cum?”
Radiografia durerii dezvăluie o arhitectură a vulnerabilității fiziologice și spirituale. Reconectarea eliberatoare cu cerul, această cutie de rezonanță a viului, presupune încă o soluție salvatoare: ,,se face frig de la incertitudini chinuitoare/ printre lacrimi găsesc un adăpost din lână/ și Cerului îi spun c-aș vrea să mă simt vie”.
Scrisul, înainte de a fi act terapeutic, este unul de asumare a unei identități nevralgice, cea a ființei marcate de suferințe care au lăsat, pe harta senzorială, destule fisuri, dar și destule prize care pot face posibilă reconectarea cu vindecarea exterioară și interioară.
[1] Georgiana Bujor, câmpul plâns al vieții, editura Eikon, București, 2023.
Leave a comment