Sunt ceva

(Andreea Florescu)

Sunt ceva şi nu sunt nimic. Respir şi înghit, în sec sau în neant. Mi-am dat drumul din înaltul universului şi am aterizat aici, în inima pustietăţii pământene. Mi-e sete şi foame şi somn, toate deodată şi niciodată doar una, nevoi fiziologice ale unui trup aflat în descompunere încă din ziua când s-a născut. Cine eşti tu? Te-ai întrebat vreodată? Dincolo de materie, o mare de mațe şi creier, pentru unii, cine eşti tu, înăuntrul viscerelor, cel de dincolo de sânge şi spermă şi alte fluide? Gânduri şi amintiri, imagini şi memorii noi, trăite în viitor, uitate în trecut, amestecate în prezent, care-cum. Încotro? Până când? Până unde? Vreau şi nu vreau să ştiu. Caut răspunsuri, dar evit întrebări. Mă ascund după ele şi ele de mine, o joacă infinită într-un spaţiu şi timp finite. Curge din mine acum această sevă, aceste gânduri vâscoase ce se lipesc de hârtie, simt cum mi se preling afară din craniu, pe faţă, pe sâni, mai jos de picioare, spre glezne. Şi ce?

Urma lor, ca niciuna alta şi ca multe altele ce-i vor urma, se va stinge mută, în acelaşi decor care a şi zămislit-o. Cuvinte fără noimă, gânduri pustii, iluziile unei creaţii wannabe. Crezi că eu mai ştiu ce-am fost, ce-am devenit, ce voi fi? Prefăcătorie curată şi înşelătorie de sine, acest înveliş carnal ce ne cuprinde, individual, pe noi toţi. Şi oare chiar contează? Lasă oamenii să trăiască. Să-şi trăiască visele şi speranţele, sângele şi sperma, lasă oamenii să fie liberi, în gânduri şi în simţiri, în trăiri, aievea sau nu, cine eşti tu să le spui ce să facă? Nici eu nu mai ştiu… Ce-am vrut să fiu, să devin, să exist. Fiinţă sau nefiinţă, cu toţii avem dreptul să ne trăim traiul cu aceeaşi monedă.

---

Imaginea reprezentativă: Anna Hunko

---