Tabla

(Cristian Vicol)

Fiecare copil care trece prin școală lasă ceva în urma sa, o amprentă fizică a prezenței lui în acel moment și în acel loc, similară poate cu picturile
rupestre de la Cueva de las Manos, din Argentina – palme peste palme, sute, chiar mii, desenate pe pereții claselor, pe bănci, pe tablă. Bine, trebuie spus că noi, spre deosebire de artiștii epocii de piatră, nu desenam chiar palme, ci doar obscenități, dar sensul e tot unul ritualic și, tind să cred, milenar. Tot așa, materializarea unui copil se poate concretiza uneori brusc, o consecință firească a legăturilor pe care le face doar mai târziu, spre maturitate. Iată cum:
Prin clasa a 6-a nu eram silitor, dar nici codaș, eram, aș zice, mediocru. Alternam notele bune cu notele proaste într-un echilibru care mă ținea pe o axă fixă, dar complet neperformantă. Singurul viitor la care jinduiam era cel de jucător de ping-pong, o alternativă la meseria de vatman, despre care ai mei îmi spuseseră că mă așteapta dacă nu îmi reparam media. Astfel că mă visam învingător, regele paletei. În zilele de școală uneam patru bănci, puneam un șir de caiete la mijloc, pentru fileu, și jucam până mă alungau profesorii în bancă. Eram pasionat, trăiam fiecare servă, fiecare punct care mă trimitea pe primul loc. Până într-o zi când mi-am întâlnit nemesisul, pe Samsonov, pe McEnroe, pe Karpov, un alt băiat care se visa învingător. (…)

Pentru a citi tot articolul dă click aici.