Tăceri sacrificate

I.

confesiunea martirului

Semper fidelis

Îmi sunt martori cerul, luna, stelele
la cuvântarea cea din urmă,
iar Domnul, de-o socoti,
pedepselor să mă supună.

În existența tumultuoasă a ființei
un singur fapt continuă a dăinui,
căci am rămas și voi rămâne,
în vecii vecilor, semper fi.

---

II.

ultima reprezentație

Solistul mut al orchestrei ororii

În fața spectatorilor, pe scena umilinței,
se arătă mândră victima credinței.
Și-ncepu’ piesa într-o manieră sumbră,
dictată de dirijor, învingătorul din urmă.

Învingător al conflictului convingerilor
își făurește ,,justiția”, conform privilegiilor.
Pretinde să ia în seamă strigătele publicului,
a cărui doleanță este grandoarea spectacolului.

Spectacol, înjosire, disperare, moarte,
toate după care tânjeau avea să le ofere.
Întorcându-se către interpret, îi cere
să presteze ultima reprezentație de putere.

Nu-i lipsea puterea solistului,
în pofida epuizării glasului.
Epuizat i-a fost pledându-și devoțiunea,
în urma torturii pierzându-și rațiunea.

Dar în ultimele momente, rațiunea la ce-i servea?
Așa cum e vorba – cândva, speranța moare și ea.
De-ar mai fi putut, martirul ar fi cântat,
curajul, rezistența să-și fi demonstrat.

Chiar de-ar fi cântat, uralele răsunară prea tare,
cu bucurie, când capul îi căzu la picioare.

---

III.

suferința ei

De n-ar fi trecut luna crinilor de sabie…

Am fost mai mult decât naivă
să nu realizez
că destinul sculptat din păcat,
numai prin păcat se putea săvârși.

Cândva, demult
solistul mut mi-a cântat;
am petrecut împreună veacuri
devenite clipe trecătoare.

Rămasă cu un șir de regrete,
unul continuă a dăinui –
cea din urmă zi de vară
și-o ultimă reprezentație a umilinței.

În locul glasului iubit,
am ascultat cumplita simfonie a ruinelor.
Un ansamblu amețitor de agonie și urale
ce-a culminant cu un strigăt izbitor…

Să-mi fi fost oare propria voce?

Cu greu îmi amintesc de momentele îngropate
sub frunzele sângerii ale toamnei ce-a urmat.
Pe-atunci, cu aceeași greutate
încercam să ajung la scenă,
să adun rămășițele
interpretului înjosit.

De-aș fi ajuns să-l strâng în brațe,
i-aș fi cântat baladele noastre.

De s-ar fi stins la pieptul meu,
trupul descompus l-aș fi așezat
pe un pat de gladiole.

---