Tatiana Ernuțeanu în dialog cu Planeta Babel

Planeta Babel: Tatiana, nu este primul interviu – hai să-i spunem totuși dialog, pentru că interviu sună ușor… distant și riguros și e posibil ca asta să nu fie deloc așa – pe care îl acorzi revistei Planeta Babel. Nu poate fi decât o bucurie pentru noi. Din primul, ei bine, dialog am aflat cum nu ești tu. Câteodată e atât de greu să spunem cine suntem, așa că e mai ușor să subliniem cine nu suntem. Vulnerabilitatea ta ne-a luat întotdeauna prin surprindere, deși este atât de palpabilă în tot ceea ce faci.

Aceasta nu este o introducere, sunt ideile care ne trec prin cap când ne gândim la tine. N-am vrea să vorbim despre poezia ta. Credem că are deja o voce puternică. Vulnerabilitatea și autenticitatea au o forță proprie care țâșnește chiar și pe unde nu știe nimeni că există crăpături.

Am vrea să ne spui mai multe despre poemele tale vizuale, colajele și cărțile poștale. Noi am mai găzduit un colaj realizat de tine, răspuns la una dintre provocările de la rubrica Quasari. Cum a început această împletire a cuvintelor și imaginilor la tine?

Tatiana Ernuțeanu: Habar n-am să dau un răspuns de ăsta ca la carte, cum se face în epoca modernă, cu obiective și inițiative și visuri implinite :). Ce știu este că simt să mă exprim, uneori, prin scris, alteori, vizual, alteori, conceptual. Felurile în care aleg să o fac au la bază acele lucruri care îmi lipsesc în aceste timpuri. Sunt o tipă nostalgică, asociativă, știu foarte clar ce purtam, unde eram, ce ascultam în momentul când am simțit ceva plăcut sau nu, îmi plac lumina gri, rece a zilei,  lumina roșie de cabaret, îmi place austeritatea la nivel vizual, am o cromatică pe care caut cu obstinație să o regăsesc în jur, îmi plac mesajele fruste, spontane și oneste, îmi plac cuvintele simple și tot așa. Aceste particularități creează în mine nevoia de a le pune în lumină și așa plec la drum în proiectele mele. Așa s-au născut și colajele. M-am gândit că acolo e un playground potrivit.

Am început să creez colaje digitale, inițial, în timpul pandemiei, pentru primul meu volum de poeme Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra (editura EIKON, 2020). Am renunțat la cele digitale, simțindu-le reci. Am  ales să fac colaje analog de ceva vreme. M-am bucurat de mult interes din partea unui public nesperat de mare în raport cu așteptarile și speranțele mele. Așa am ajuns să le vând. Nu-mi propusesem acest lucru, în momentul în care am decis să le expun pe rețele, o făceam doar pentru că îmi ofereau ocazia de a da o forma concretă emoțiilor mele. Pe scurt, cam asta ar fi. Pe lung, în ele e vorba de viața mea.

Proiectul cărților poștale sentimentale Dă-mi mâinile tale calde a fost un demers prin care mi-am dorit să atrag atenția asupra indiferenței umane a epocii, care marginalizează, prin trasarea unor coordonate fixe, anumite categorii, condamnându-i, indirect, pe cei ce fac parte din ele, la singurătate și neîncredere. Am ales cărțile poștale și din dorința de a le reabilita farmecul. Mi se pare atât de delicat acest gest de a trimite prin poștă o carte poștală.

Nu știm dacă am observat bine, însă e și un pic de furie acolo, nu? Bineînțeles, vulnerabilitatea și furia nu se exclud, iar în forma pe care o iau în mâinile tale par să se completeze ca un cuplu de bătrânei în fața timpului.

Vulnerabilitatea naște de multe ori frustrări, prin acele malentendus, prin toate acele nepotriviri dintre nevoile tale atipice și oferta limitată de multe ori a exteriorului, prin toate acele așteptari care primesc de multe ori reversul, iar frustrarea naște și furie. Prin ceea ce fac încerc să transmit, manifest, nu fără intenție, acest lucru.

Mă amărăsc vremurile de azi, când aproape toate femeile sunt „puternice, de carieră, imposibil de intimidat, cunoscătoare a tot și toate”, mă amărăsc și când văd aproape toți bărbații în costume sur-mesure strâmte, atât de estetizați, atât de așa-zis nonșalanți, cu acel sentiment de never failure și cu o flagrantă lipsă de individualitate, pe care niciunul dintre ei nu o conștientizează. Mă întristează și ariditatea care a cuprins câmpul ăla, care ar fi trebuit cultivat, dintre oameni, acest perpetuu mesaj al societății cum e bine și cum nu e bine să mâncăm, să ne îmbrăcăm, să facem dragoste, să ne spălam… iar, dacă aceste coordonate nu sunt respectate, ești brusc pus pe lista celor refractari, dificili, neînțeleși, prea sensibili, incomozi, într-un cuvânt. Fac parte dintre ei.

Un cod secret? Dacă-l descifrăm te descoperim bucată cu bucată? Sau mai degrabă o oglindă în care fiecare se vede așa cum e de fapt?

Eu mă pun pe mine acolo cu gândul că așa cum eu mă văd în anumiți oameni și alți oameni se vor vedea în mine. Cred că fiecare este o oglindă pentru cineva. Așa cum am mai spus-o, eu nu sunt pentru toată lumea și nici nu-mi doresc asta. Și nici nu admir la altcineva dorința asta de a fi pe placul tuturor. Cu cât mă place mai multă lume, cu atât încep să nu mă mai plac eu. Probabil că știți și voi și multă altă lume, cum încerc prin tot ce fac, prin poemele mele, prin articolele mele din reviste, prin toate proiectele care îmi poartă semnătura, prin postări, să vorbesc despre cât de important este să ne păstrăm naturalețea, notele personale, tarele noastre, patimile noastre, universul nostru personal, care e mișto pentru că este unic. Diversitatea asta de a fi dă farmec lumii, nimic din ce e imitat, construit, lucrat, nu poate face asta.

Întotdeauna credem că știm încotro se îndreaptă sau cum o să se termine proiectele noastre, însă de fiecare dată ni se arată că există și o altă opțiune. Să facem jocul omului organizat și să ne împărtășești ce gând de final i-ai atribuit acestui proiect vizual?

Sunt un om care își pierde ușor țelurile, dar poate că tocmai din asta rezidă o parte din șarmul meu :). Dincolo de glumă, da, e adevăr. Ca un proiect pe care îl inițiez să aibă parte de continuitate trebuie să-mi pese mult de el și să-l vad și suficient de reprezentativ pentru ceea ce eu vreau să transmit cu el. Colajele reprezintă un astfel de proiect. Intenționez ca în curând să pot face o expoziție cu ele. Nu mă gândisem atât de departe, însă datorită oamenilor (eu trebuie să fiu impulsionată din exterior, pentru că încrederea de sine este o necunoscută pentru mine) care mi-au scris comentarii și mesaje în privat, spunându-mi că le-ar placea și că ar merita, am decis asta. Sper să rămân consecventă și mai sper și să găsesc acel spațiu neconvențional, așa ca mine, unde să pot face asta. Dat fiind faptul că Bucureștiul este un oraș care doar afirmă că are deschidere fără a o și demonstra și dat fiind faptul că nu este Berlin, un loc unde galeriile și spațiile conceptuale sunt interesate să aducă publicului oameni noi, artiști consacrați sau simpli muritori, idei și ocazii, este destul de greu. Am câteva variante de spații și câteva propuneri pe care urmează să le cântăresc. Oricum lucrez la asta.

Suntem din ce în ce mai conectați la cotidian prin imagine. Nu suntem toți un pic mai poeți când privim lumea așa?

S-ar putea să nu! Mie îmi pare că este doar la nivel declarativ. Din interacțiunile mele, printre observațiile care s-au născut, a fost și aceasta: oamenilor le este din ce în ce mai mult teamă de emoții. Dovadă pentru cele afirmate sunt cărțile de self help care se vând mai ceva ca pâinea caldă, abundența de cursuri de yoga, de mindfulness, de meditație. Trăim o epocă a minimalismului de la design de interior până la simțire. Se propagă și se adoptă mimetic un soi de alienare.

Tot din observațiile mele, există și mulți oameni care privesc lumea poetic și asta e, de fapt, ce pentru mine contează. Eu apreciez foarte mult la un om câteva lucruri: sensibilitatea, idealismul, politețea și onestitatea.

Pare că de când cu pandemia timpul nu mai are răbdare cu noi și poate că nici noi cu noi. Și, în același timp, se dilată și ne adună toate viețile – fix ca până acum. S-au schimbat multe de atunci. Nu de puține ori considerăm pandemia o bornă, care fie ne scoate din realitate, fie ne ancorează mai bine în ea. Ce-ai încetat să fii și ce ai scos din cenușă cu entuziasmul unui om care e pe cale să descopere ceva de preț?

Am încetat să mai îmi fac meseria de om de comunicare, după aproape 20 de ani petrecuți în industrie. Pe nedrept. Și asta tot din cauza mentalității acestui popor, care cultivă sistematic ideea că un om trebuie să facă un singur lucru. Pe scurt, s-a nimerit ca atunci să public primul meu volum. Ca un detaliu, cartea mea a ieșit din tipar cu două zile înainte de instaurarea stării de urgență. Pe lângă dezamăgirea firească legată de volum, mi s-au limitat ca oricui și posibilitățile de a organiza evenimente, ceea ce eu făceam, printre altele, pentru clienții mei. So, când s-au așezat lucrurile, m-am trezit în această situație: clienții au aflat că am publicat și au gândit că devenind „poetă” nu-mi mai fac meseria, ca atare nu mi s-au mai adresat, iar mari „guru” ai literaturii afirmau în față sau pe ici pe colo: „ Tipa aia blondă care e PR a publicat poezie….?!” Ba și faptul că locuiesc în zona așa-zisă de nord a capitalei mi-a fost imputat. Poezia se scrie la periferie, au zis! Din nefericire din sărăcie iese poezia, nu din huzur. Sincer, am fost dezamagită de acest tip de gândire, care nu face cinste nimănui, mai cu seamă unui scriitor despre care se presupune că ar avea un nivel de inteligență anume, un soi de spirit analitic anume, un nivel de interpretare anume… Parcă vorbeau de o rețetă, how to…

În fine, cert e că literatura mă repudia că sunt „fată de PR”, clienții mă uitaseră că doar devenisem „scriitoare”. Și uite așa viața mea s-a schimbat complet. Am descoperit însă că sunt suficient de complexă, în toată imperfecțiunea mea – să mi se ierte această infatuare, justificată și probată de situații –, că pot să scriu, dar pot și să desenez, că pot face colaje, dar și „mâncărică” de mazăre, cum zicea bunica, că pot să mă îmbrac mișto, cu bani puțini, că pot trezi emoții în oameni, că pot conviețui cu fragilitatea mea, cu neliniștea mea, cu dezamăgiri, cu amintiri, cu muzica mea, cu defectele mele, cu rănile mele.

Putem să ne uităm la viață ca la un mozaic, nu-i așa? Vrei să jucăm un joc? Se dă un cuvânt – sau mai multe – și se așteaptă o interpretare personală:

Oglindă – trecut

Piele – memorie

Traumă – viață

Carne, visuri și oase triste – imposibilitate

Sinceritate – demnitate

Parfum – modalitatea prin care te poți întoare în trecut la ceva trăit sau ne

Emoție – chestia aia căreia nu ar trebui să i te opui

Mână – certitudine

Iubire – proba timpului

Viitor – Dumnezeu

Cerul de la picioarele tale într-o zi mohorâtă – speranță

---