Tatiana Ernuțeanu în dialog cu Romeo Aurelian Ilie
„Mă raliez doar cu cei ca mine, altfel, prefer solitudinea.”
Romeo Aurelian Ilie: Dragă Tatiana Ernuțeanu, în primul rând aș dori să îți mulțumesc pentru că ai acceptat să avem acest dialog și aș începe prin a face o constatare, și abia apoi prin a lansa o întrebare. Ai debutat editorial în anul 2020 cu volumul Carne, Visuri și Oase triste uitate în Hydra (Editura Eikon), iar la finele anului trecut ți-a apărut un al doilea volum de poeme, Buletin de știri blues, la editura Tracus Arte. Ambele cărți au fost și sunt foarte bine primite atât de publicul cititor, cât și de critică, mai cu seamă volumul cel nou, pe care l-am tot văzut prezent și prezentat în bookosferă, ca să dau un nume pieței virtuale de carte de pe la noi. Cu toate acestea, tu ai rămas totuși o prezență discretă în peisajul literar de astăzi, în sensul că nu te prea afișezi pe la evenimentele de profil, decât dacă ești invitată. Pari un fel de „actor grăbit” care vine, dă lovitura și se retrage. Pentru că prezența ta este mereu ca o lovitură. Tu cum ai explica această constatare a mea?
Tatiana Ernuțeanu: First of all, mulțumesc și eu pentru invitația la dialog și pentru aprecieri. De obicei, nu sunt deschisă interviurilor, din simplul motiv că îmi place să fiu, cum s-ar spune în termeni actuali, low profile. Când o fac este doar pentru plăcerea de a discuta cu acea persoană, așa cum este și cazul de față.
Revenind la întrebarea ta, pot accepta că las această impresie de actor grăbit, pentru că nu este departe de adevăr. Inconsecvența mea face ca realitatea să susțină această percepție. Niciodată n-am putut paria pe mine, mă plictisesc teribil de repede, am nevoie să experimentez noi zone, sunt și foarte reactivă la îndemnuri care nu doar că mă irită, dar mă și blochează, la care se poate adăuga ghostingul pe care l-am practicat/practic, atunci când sunt rănită (și da, I bruise easily). În contrapartidă, mă cunosc, însă, foarte bine, știu cine sunt, ce îmi dă plăcere, ce vreau și ce nu. Întotdeauna am știut, încă din adolescență. Mă raliez doar cu cei ca mine, altfel, prefer solitudinea. Ca atare, mi-am dat seama, printre multe altele, că nu-mi produce nicio fărâmă de fericire, dacă merg pe calea spre fericire, statuată de societatea modernă. Cu atât mai tare, dacă falsific multul, așa cum mulți o fac pentru a-și crea un capital de imagine. Așa cum sunt oameni care caută împlinirea prin notorietate, validare, apreciere, sunt și cei ca mine, care o găsesc în libertatea de a fi, cât mai pură, cât mai nealterată de nicio convenție, în vulnerabilitate, în exces interior și austeritate externă, bref, în a avea ca unic scop în viață acela de a nu avea niciunul.
Să particip la evenimentele de profil de care spui nu face parte din patternul meu de idealuri. De altfel, nu admir asta nici la ceilalți. Nu doar că mi se pare o exagerare (până la urmă e treaba lor), dar mi se pare o mare nesiguranță această nevoie de a primi recunoaștere tot timpul. Ba, la mine, se produce chiar reversul, cu cât dau nas în nas cu cineva peste tot, cu atât mi se pare mai neinteresant și apoi, de la sine, nu mă mai interesează nici lucrarea lui. Declin foarte multe invitații și când accept una, mă asigur că acolo va fi un spațiu îmblânzit. Altfel, mă ecranez și nu mai sunt prezentă decât fizic.
RAI: Ți-am citit ambele cărți și ambele mi-au plăcut foarte tare. Aș defini poezia ta ca pe un mozaic de stări adeseori antagonice. Găsim printre versurile tale și duritate, și gingășie, și senzualitate, și discreție, și exuberanță lirică, și rigoare. În același timp, există și un contrast între estetica ta expresionistă cu accente de suprarealism și senzația de hiperrealitate pe care o emană fiecare poem dintre-ale tale. Ar exista o explicație pentru toate aceste contraste?
TE: Păstrându-mi nota personală de a nu-mi pune viața sub lupă (nici nu-mi place, plus că dacă pui lupa pe ceva se mărește), pot doar recunoaște că tot ce pare suprarealist este, de fapt, viața mea trăită. De aici și aceste două înțelesuri de care vorbești: notele suprarealiste și senzația de hiperrealitate. Ai sesizat perfect. Viața mea, fără a se citi în cheie de „wow, ce șmecheră sunt” (crede-mă mi-aș fi dorit să fi fost suficient de protejată, încât astăzi să nu pot afirma asta), ci de sinceritate a răspunsului, depășește cu mult imaginația multora. Nu degeaba sunt astăzi atât de vulnerabilă. E drept și că tot de asta am și o anduranță peste medie și mai am un prag al durerii fizice extrem de mare. Calități, dar și neputințe, care se dezvoltă din experiențele noastre subiective. Răspunsurile mele, atât cât sunt, te asigur, sunt oneste cap coadă, însă mai multe detalii ar însemna să ofer acces spre intimitatea mea și nu sunt niciodată dispusă să o fac. Sunt locuri în care chiar eu pătrund cu teamă și reticență. Personajele din volume există în viața reală, sunt vii, poartă nume, au numere de telefon, probabil una se spală pe păr acum, alta se scarpină pe gât, una fumează, pe alta o doare piciorul. Situațiile descrise în volum au fost trăite, alături de acești oameni. Nimic acolo nu e minciună. Eu nu-mi jecmănesc imaginația niciodată.
RAI: De altfel, nu întâmplător am folosit la întrebarea anterior cuvântul „mozaic”, ci pentru că poezia ta este și foarte vizuală și în ea descoperim și multe trimiteri, directe sau indirecte, la lumea artei plastice. Ești o pasionată de artă? Ce curente sunt cel mai pe gustul tău și de ce?
TE: Mi-e greu să formulez ideea, cât să se recepteze corect. Studiez arta, văd filme de profil, citesc mult pe acest subiect, fără a mă erija, însă, în connaisseur. Mă mișcă arta care nu are nimic suav estetic, ci cea din care rezidă o emoție violentă, pe care o pot simți cu carnea mea. Trebuie să-mi producă un mic cutremur. Spre exemplu, îmi place arhitectura renascentistă, pentru că estetica ei se fundamentează pe simetrie, ordine, claritate și armonie, îmi place și arhitectura art deco, cât și designul art deco atât al obiectelor de decor, cât și al bijuteriilor sau al mobilierului.
Sunt foarte interesată de arta conceptuală, atât de dată recentă, cât si de la începuturile ei. Îmi plac: Joseph Kosuth, Sol LeWitt, Jenny Holzer, Sophie Calle, Yves Klein, Daniel Spoerri. Ordinea e arbitrară în toate enumerările mele. Îmi plac mult sculpturile. Cele ecvestre cel mai mult. Îmi plac: Tintoretto, Tițian, El Greco, Velázquez, Jan van Eyck, Artemisia Gentileschi, Pascin, Georgia O’Keeffe, Gauguin, Chagall. Și da, sunt vizuală, pentru că memoria mea este una vizual-emoțională. Am multe repere din acest spectru, de aici și trimiterile din texte, în urma asocierilor mele mintale dintre contexte, imagini și senzații de moment.
RAI: Acum, că am aflat câte ceva despre mecanica poeziei tale, mă voi întoarce puțin la „mecanismul” poetei. Pentru că vreau să te scot totuși puțin din discreția ta proverbială. Spune-ne, te rog, câte ceva despre cine ești tu ca om, cu ce te mai ocupi în afară de poezie sau cum te-ai defini tu în câteva cuvinte. Sunt convins că cititorii tăi vor să afle mai multe despre tine.
TE: Ouch! Ar fi multe de menționat, poate, în același timp, mă gândesc la ce ar putea fi și relevant și care să țină cont și de lipsa permeabilității mele de a mă deschide. Marele meu merit este că pot trăi în afara realității, chiar în afara timpului meu, chiar în singurătate, dau totul dintr-odată sau nu dau nimic, fumez mult, nu știu să iubesc ponderat, nu suport să ofer și să cer explicații, nu uit nimic, de la haine, când, unde, ce lumină era, ce era pe masă, cum a fost o pauză după cuvântul x, cum a mișcat umărul când a întrebat, iert un om, aproximativ de cinci ori, după care nu mai există pentru mine, sunt refractară oricărei comenzi, granițele pe care le stabilesc sunt arbitrare, îmi place să cinematizez viața ca să o pot suporta, mănânc zilnic ouă, cel mai tare mă înspăimântă lumina metalică a soarelui până la orele amiezii.
Nu e nimic extraordinar la mine. În afara scrisului, dansez, realizez colaje analog, de anul acesta intenționez să merg, din nou, la școală.
Ca meserie și experiență, sunt specialist în comunicare de peste 15 ani.
RAI: Acum că am aflat și câte ceva despre tine, aș vrea să relegăm ițele acestui dialog și să ne întoarcem la poezie. Spune-mi, te rog, ce poeți te-au inspirat de-a lungul timpului, dacă a fost vreunul care te-a și determinat să scrii sau dacă scrisul a venit cumva de la sine, independent, în urma contactului dintre poezia citită și cea trăită. De asemenea, aș vrea să îmi spui și ce poezie mai citești astăzi, dacă îți plac poeții contemporani și care anume, sau dacă preferi totuși să te delectezi cu poeții care au făcut deja istorie.
TE: Posibil să fiu interpretată ca o arogantă, însă nu m-a determinat niciodată vreun factor extern să fac ceva. Puțini oameni au putere asupra mea și tot puțini mă pot cuprinde, nu că sunt eu vreun geniu ascuns, ci, o dată, pentru că mă întind și încă o dată, pentru că intensitatea cu care eu trăiesc și mă manifest sicilian îi sperie pe oameni. Mi-aș dori să fie mai mulți, pentru că așa aș simți că am mai multe harduri externe, pe care m-aș putea baza. Tot ce am făcut a fost condus de dorința proprie. La nivel de intenție, așadar, nu am fost influențată de nimeni, la nivel de scriere, cel puțin volitiv, nu mi-am dorit vreodată să scriu ca cineva, oricat de admirat a fost acel cineva. Consider un mare avantaj că Dumnezeu ne-a oferit unicitate, altfel, totul ar fi fost predictibil și blazant. Mereu, mobilul meu în scriere nu a fost acela de a scrie bine, de a cosmetiza, de a reveni pe text, de a-l lucra, ci de a scrie ca mine. Simple as that! Nimeni nu mai e Tatiana Ernuțeanu, nimeni nu mai e Romeo Ilie, iar asta o văd ca o putere pe care oricine și-o poate folosi. Apoi, dacă place mai mult sau mai puțin sau dacă nu place este normal. Receptăm diferit, ne emoționează lucruri diferite, pentru că fiecare vine cu bagajul lui emoțional, care poate fi activat de anumite particularități și asemănări pe care le găsim într-un text sau nu, trăim intensități diferite. M-ar deranja profund și la nivelul unei utopii, care ar presupune un scenariu în care aș putea plăcea tuturor, să știu că toata lumea s-ar regăsi în textele mele. M-aș considera accesibilă și mie îmi place să cred că nu sunt pentru toată lumea.
Am avut multe crush-uri literare, unele de moment, altele care au trecut proba timpului. Îmi place scrierea masculină mai mult, pentru că jumătatea din mine mai activă este cea masculină. Sunt, după cum se observă încă de la o primă privire, o tipă destul de boyish.
Aș enumera câțiva poeți, pe care îi citesc cu emoție, oricând (ordinea e irelevantă, îi voi așeza cum îmi vor fi venit ei în minte): Ioan Es Pop, Frank O’Hara, Leonard Cohen, Bolaño, Naum, Jean Cocteau, Mariana Marin, John Donne, Cummings, William Carlos Williams, Prévert, Teodor Dună, Răzvan Țupa, Cristian Popescu, Wisława Szymborska…
RAI: În final, pentru că formatul acestor dialoguri este de numai șase întrebări, vreau să te întreb la ce mai lucrezi și pe când s-ar preconiza o nouă carte. Din nou mă voi erija în portavocea cititorilor tăi și voi spune că sunt convins că ei deja așteaptă un nou volum de poeme marcă înregistrată Tatiana Ernuțeanu. Pentru că ești deja o marcă înregistrată.
TA: Momentan nu am nicio intenție. Nici nu-mi propun vreodată ceva, căci știu că mă pierd pe drum. Pe mine, în lumea asta, mă poartă plăcerea de a face lucruri. Nu știu nici măcar dacă peste un an îmi va mai face plăcere să scriu vreun rând sau poate că da. Unde mai pui și că mi-e frică de angajamente. Pe mine nu poți pune bază în alt mod decât ca suport emoțional și ca prieten loial, dacă îi sunt cuiva.RAI: Îți mulțumesc mult de tot pentru acest dialog superb și sper să ne mai auzim și cu alte ocazii! Îți urez tot binele din lume!
Leave a comment