[Te privește] și alte poeme de Cristina Bogdan
Te privește
Du-te acasă, Lucarnă,
du-te și zidește-te la loc.
De data asta tu ești Ana, dar ești și Manole,
că ei una sunt și tu aidoma lor.
Așază-te în capul unghiului,
să nu mai plouă în mansardă,
să nu mai plângă Cel Vechi de zile în ligheane vechi de ani.
Să intre iarăși Lumina,
că fără tine cade în gol
și golul prevestește hăul.
Du-te acasă, Lucarnă,
ca un tramvai care se retrage la depou,
ca un ghimpe de trandafir
(sau de apostol) care intră în el însuși.
Nu uita: „privește cerul”, asta era scris pe trotuar,
când ai călcat cu glezne de femeie
piatra smălțuită din orașul medieval.
Nu uita: cerul te privește.
Și nimeni nu pricepe schimbul ăsta de priviri,
peste creștete de oameni,
așa cum nimeni nu știe cum se uită munții, la apus,
peșteri în peșteri.
Amvon cu iz de Saschiz
M-am urcat tiptil
în amvonul desculț,
călcând cu tălpi de femeie toate treptele și toate regulile.
M-am făcut una cu el,
ca o piatră prăvălită
peste gura mormântului.
Nu mă mai poți da la o parte.
Vei citi epistola,
mă vei simți printre dinți,
literă nemestecată,
iotă ce nu se mai lasă preschimbată,
până la Înviere, până la Judecată.
Măsura tuturor lucrurilor
Unii-și măsoară pământul din bătătură,
mulți averile din hambare,
uitând că vine o noapte – și acum este – când se vor lua de la ei sufletele.
Cuvintele-și măsoară unii, alții tăcerile.
Cei mai mulți măsoară gravitatea situației, fără s-o priceapă,
cam toți din priviri te măsoară, de parc-ar avea orbul găinilor.
Cu o trestie măsoară Ioan templul, încremenindu-și gestul pe ziduri creștine.
În linguriță, penitentul Îl măsoară pe Hristos-Cel-din-îmbucătură,
atent să nu-i alunece prin gâtlej mai jos de inimă.
Tații măsoară creștetele odraslelor pe tocăria ușilor,
ca să le citească-n linii înălțimea faptelor viitoare.
Mamele sunt măsura tuturor lucrurilor,
în ele pruncii stau la dospit până dincolo de zenit.
Istoricii măsoară trecutul și-l povestesc la gura sobei,
la gurile de vărsare ale apelor,
ca niște homeri, ca niște homari, ca niște guvizi avizi de tăceri cu rost.
Geografii măsoară pământul, adnotându-l,
hărțuindu-l pentru a-l aduna în pumni și a-l fereca între liniile unei hărți.
Ceasornicul măsoară timpul,
din plictiseală doar, căci orele sunt mereu egale între ele,
deși Proust n-ar fi de acord cu asta.
Te întinzi pe pământ și măsori cu pletele
umbra care ți s-a luat,
când soarele a plecat în altă parte.
Cu ce măsură măsori,
cu aceea ți se va măsura. Roagă-te să nu te prindă la judecată cu ocaua mică.
Leave a comment