Teatru scurt
1. Pescărușul Laurei sau toamna ultimei mări
Cameră cu pereți albi. Masa duce cu greu povara multor cărți. De-asupra unui pat mic, atârnă un pescăruș prins de iarnă… pe pânză. Lampa dă semne de oboseală. Se aude ploaia în fereastră.
Laura: O femeie frumoasă, cu părul castaniu, lung, ochi mari cu înțelesuri multe, rochie galbenă cu mâneci lungi. Are guler alb, ca de școlăriță și 40 de ani.
Mâinile
Pescărușul
Laura (stă pe un scaun și privește spre geam): Parcă plouă a ciudă și a durere. Ca în prima noapte cu El. Și nu văzusem marea vreodată. L-am iubit tocmai pentru că mi-a fotografiat-o în suflet, toamna.
Mâinile (așezate în cruce, pe genunchi): Oare știe ce spune? (Se ridică și îi șterg fruntea) Știe…
Laura (merge să potrivească fitilul lămpii. Lumina mângâie pescărușul zgribulit): Ce faci tu? Te-am adus de acolo și am început să-ți semăn. Nu mai zbor, nu mai înot în fericiri, nu mai zâmbesc..
Pescărușul (o privește din pânza fără ramă): Nimeni adoarme în inimă ca pe un val. Zâmbetul este o barcă a sângelui ce se șterge-n silabe. Silabele se frâng sub „Cruci de tuș”. Te văd cum vorbești cu mâinile tale. Ți le-ai descărnat de pe trup și le privești ca pe două lumânări transparente…
Laura (tresărind) : Oare? Să fie așa? (își privește mâinile)
Mâinile (făcându-se căuș): Hai, plângi! Din ochi să-ți curgă lacrimi ca tăcerea noastră de sare și apă…
Femeia face câțiva pași spre geam: Oare El mai știe? Mai știe cum m-am răstignit pe corpul lui cu sufletul disecat gram cu gram? Le adunasem și i le plouasem peste pleoapele închise a somn… M-a iubit atunci! Dimineața mi-a adus un pescăruș înghețat… îl ținea în palme și-l încălzea suflând (un zâmbet îi anina de colțul buzelor. (Tresare și-și scutură capul) Nu! Ce să mai știe?! Nu El m-a omorât?
Pescărușul: Lasă ferestrele, femeie! Nu sunt decât capcane pentru respirațiile de odinioară.
Laura (privirile i se întind ca niște linii în calea infernului): La ce bun? Oricum nu-mi mai sunt. Ieri am fugit nebună prin ploaie când am văzut umbra unui bărbat spălată-n felinarul de la poartă. Am crezut că e El. Și-mi luasem ghetele invers.
Pescărușul: Ghetele suferinței nu poartă măști. Și de nu-ți ești, înseamnă că ai devenit înger. Oare nu orice om învață să devină înger când începe să se părăsească pe sine?
Mâinile (se unesc într-o inimă): Inimi de toamnă, Laura! Frunze de plastic, Laura! Mări galbene, Laura!
Laura (șoptind): Da, toamna ultimei mări. Inima e frunză și chip. Destinul mă culege cu ciocul întâmplării. El nu a fost o întâmplare… eu sunt!
Pescărușul: Tu te gândești la El mereu. Uiți că eu ți-am fost dragostea pentru El. Pentru că m-a adus ție. Auzi???
(întrebarea se face țipăt, țipătul urlă în cerul gurii camerei, camera dansează)
Laura (cu privirea pierdută, furioasă): Da, TU! Tu, înghețat! TU! (femeia smulge pânza pescăruș și o aruncă în sobă)
Pescărușul (se topește alb): Da, eu… Acum e cald și fierbinte… Eu sunt rece și crud… Eu sunt zarul care se preface până crezi. Eu sunt mâinile pe care le-am legat cu sfori ca păpușile pe scena bătută în cuie negre. Eu sunt urma rănilor rătăcite pe tot corpul tău. Eu sunt căderea din iad sub crematoriile tuturor speranțelor tale! Eu sunt marea din ultima toamnă! Eu sunt El!!!
Laura întinde mâinile
Mâinile ating pescărușul
Pescărușul arde
Marea arde
Laura arde
Toamna e galbenă!
(cortina cade)
2. Salonul cu păpuși
Iarnă. Salonul unui spital. Paturile de fier sunt acoperite cu pături. Pe jos, marmură neagră, ciobită. Pe tavan, sculpturi în relief. Pare să fie o casă nobilă transformată în… altceva. Fereastra mare, cu gratii, poartă urmele unor palme. Afară ninge frumos.
Medeea (femeie foarte tânără, frumoasă, firavă, păr lung, negru. Poartă o cămașă de noapte din satin, capot asemănător, până la tălpile albe)
Fetița (miniatura Medeei, codițe)
Lunatica 1
Lunatica 2
Asistenta
Medeea (privind pe geam): Ninge. Să nu uit să-i spun lui papa să pună clopoței saniei. Precis a înghețat lacul. Patinele! (strigă veselă) Lissette, Lissette! (se întoarce și observă paturile albe și două femei dansând una cu cealaltă. Pune mâna în dreptul ochilor. țipăt scurt) Ah!
Lunatica 1 (oprindu-se): Ce bal al inocenților? Așa gălăgie?! Mi se pare… sans fin…
Lunatica 2 (dansând în continuare, singură): Fiecare secundă e un gând furtiv al neantului… hai! dansează, dansează!
Asistenta (intră vijelios, mâinile în șolduri): Iar scandal? Iar tămbălău? Iar la bal? Marș la locu’ vostru! (le împinge pe lunatice. Întorcându-se spre Medeea) Și tu? ce tot papa în sus, papa în jos? I-au plăcut damele lu’ papa! (râzând, lasă la vedere o păstrugă vulgară) Apoi și-a zburat creierii… măcar el și i-a zburat, ai tăi… (iese hohotind).
Medeea (a rămas cu mâna în aer. Brusc, ochii prind viață, văd): Da! eu nu am avut pistol.. Între imagine și clipă nu mai fac deosebirea… Neantul este înșelat de sărbătoarea ciudată a propriei lui înțelegeri, de efervescența deviantă a unui himeric infern.
Lunatica 1 (visătoare): Și tocmai începuse „Dunărea albastră”… (răstit, către Medeea) Tu nu știi să leșini cu pampoane? Este totuși o sală de bal…
Lunatica 2 (râzând) Mi s-a rupt tocul… Uite… (arată șoseta găurită)
Fetița trece translucidă prin scenă.
Medeea (gest de a o atinge): Spune, nu punea papa clopoței la sanie?
Fetița (sare, râde, cântă)
Medeea (uitându-se la ea, tristă): Mă simt criminală și înșelată. O negare de mine din câte „tine”? Mă simt înșelată de mine, de fapt. (nervoasă) Ba nu! De sărbătoarea ciudată a propriei mele înțelegeri (către fetiță, cu durere) hai, pleacă!
Fetița dispare translucidă, cu baloane roșii
Medeea (strângându-se în ea, sub ea): Monstrul se coagulează în gândul meu, unind exteriorul cu interiorul… Așa a spus ieri Monsieur le Docteur (recită ca o școlăriță): „Orice durată de durere nu poate duce decât la alienarea ființei.” (anxioasă) Da, mă sperie această teorie. E ca o închisoare prelungă sau o tăcere în suspensie…
Se ridică repede și caută în sertarul de lângă pat. Scoate o batistă cu monogramă în care ascunde ceva subțire și lung. Se uită în jur.
Fetița (apare cântând): Que je suis belle…
Medeea (murmurând sacadat): Te-am omorât, te-am omorât. Din fașă. Și papa… PAPA!
Fetița se așază lângă.
Medeea (o mângâie pe capul incolor, apoi se ridică, cu pumnii strânși): „Celălalt, carne din carnea ta, carnea mea, a lui… Și-a primit condamnarea la moarte semnată cu o dată. A uciderii lui papa. Sufletul meu s-a pus în cuiul soarelui, dincolo de orice iad, mai adânc decât el. Oasele mele sunt lucioase sub părul ăsta lung. Nu mai am chip. Trec printre morminte translucide ca tine, Fetițo! Omor fără să vreau siluete din sticlă scumpă mie odată. Frica însăși mă privește ghemuită într-un colț, zgribulită de frică! (se uită lucid către cele două femei) Ce am ajuns?! Și unde?!
Merge către fereastră, privește fulgii mari, zâmbet aninat în colțul gurii: Odată, odată… Am fost și eu un zâmbet vertical.
Duce batista la gât. Roșul țâșnește și i se mută sub capotul lucios, pe inima neagră.
Alienatele dansează frenetic, corpurile se lovesc unul de altul, cântă urlând, lovind paturile.
Asistenta intră cu o mătură, țipă
Medeea cade.
Fetița cade.
(Cortina se ridică)
3. O femeie cu dublu labirint
Subsolul unui bloc dintr-o zonă centrală a Bucureștiului. Iarnă. Afară bate vântul și plouă. Un neon dansează lumina și nu. Un scaun în mijlocul încăperii cu multe țevi, de un gri neutru.
Alexandra 1: O femeie de 38 de ani. Păstrează încă o frumusețe aparte, liniștită și un aer de abandon.
Alexandra 2: O tânără de 28 de ani, o frumusețe îndrăzneață, cruntă, cu un aer de superioritate.
Alexandra 1 (cu mâna pe mătură, în halat bleumarin, o eșarfă îi leagă pletele lungi, negre. Stă în picioare și ascultă urgia de afară): Da, mă și așteptam de fapt! Exact atunci când nu iau umbrela. (semn de abandon al gândului) Lasă, sunt obișnuită, am tot stat în gerul lipsit de grame de suflet! (Se așază pe scaun, omorând zi după zi, trecutul) A, da! Am ajuns… (zâmbește amar zilelor tinere)
Alexandra 2 (ironică): Ai ajuns! De la catedra Universității, într-o cameră de developat praf. De când nu ai mai fost privită?
Alexandra 1 (tresărind, lăsând umerii în jos, ca pentru sine): Neprivirea lui se apropia de mine ca o lamă-n care mă reflectam. Așteptarea – asta era îngrozitoare, așteptarea!
Alexandra 2 (sarcastic): Nu? Așteptarea? Te învinețea cu jurăminte până-ți cărai inima de trei kilograme în maghernița lui cu trabuc, haine bune (un rând) și o spoială de cultură pe buze! În Zețari, cimitir de speranțe!
Alexandra 1 (retrăind): Dar ce chip! Ce buze! Și lumină…
Alexandra 2 (tăindu-i vorba, râzând): Da! Îi iubeai și becul livid din camera înțesată cu ziare – Cronica evenimentelor mondene. Atât citea! Te îmbătai cu raze din păianjenul zenitului. Apoi făceai cafea și i-o duceai la pat. Îi spuneai tema seminarului la care el absenta așa categoric încât îți înlemnea creta în mâna de asistent universitar, imaculată, prețios îmbrăcată. Fugeau ochii în crăpăturile podelei din amfiteatrul 22 al Facultății de Litere unde el era… student. Ce studia? (râde)
Alexandra 1 (alternează stările de revoltă și abandon de sine): Nu știi ce studia? Studente cu bani… Nu înțeleg de ce mă hărțuiești în fiecare seară. Am treabă încă și apoi, până acasă trebuie să prind tramvaiul 8 și…
Alexandra 2 (întrerupând-o, râzând sarcastic): Tramvaiul 8? Atât? Dar autobuzul 301, dar 226, dar 217? Multe cifre, domnișoară profesor cu umanistă privire și proastă alegere. TU! Ce-ai făcut din mine? Un melc ciudat! O femeie dublu labirint! Absent este vinul pe care eu l-am băut la împărtășania ta! Ce sunt? Sunt o ploaie pierdută plecată în căutarea lui nimeni!
Alexandra 1 (auzind vântul și ploaia, din ce în ce mai speriată): Cine? Cine-i acolo? Cine este acolo???
Alexandra 2: Dracu’ ! Îl știi? Este ce ți-ai ales în locul unui scaun comod, este natura iubită în scrierile tale. Acum te ghilotinează câte două ore pe zi… până ajungi în Zețari, cartierul pierduților, cartierul pestriț… Hai! Poți scrie așa experiență! Doar ai material didactic!!!
Alexandra 1: Da, știu! Tocmai cum ploaia mă găsește pierdută în căutarea lui nimeni și azi, că tocmai m-a găsit, disperarea mea îi seamănă. Cui? Ploii, vântului turbat…
(Afară vântul e deja nebun, ploaia scurge cerul ca un inchizitor, nepurtătorii de cruce)
Alexandra 1 (curajoasă, naturii): Așa! Dă cu totul de pământ! Doar sunt un melc ce se hrănește din robinetul tău de cer… O secerătoare de trecut… Îl împart în capitole și-l îngurgitez când simt că vreau să mor (zâmbind vag) Ei! Ninsori de pași în miezul cărora zoru-mi se topea! Îl iubeam cu mirosul lui de fum de sobă, cu puloverul deșirat la mâneci (deschizând mult ochii) îl credeam student…
Alexandra 2 (ironică): Studinte în drept și stâng, el la mijloc, între două picioare disponibile a-i căra mișelia și inteligența – recunosc! – intuitivă, căutând colege cu mașini călduroase și vile, riguros romantic, pestriț în rest. Nu i-ai văzut gestica?
Alexandra 1 (uimită): Gestica? Păi îți plăceau degetele lui când presăra narcotice inutile pe cordul meu deschis, neînstare să se încreadă în nemurire. El reușea să mă facă să cred asta.
Alexandra 2 (rece): Da! Așa ai ajuns supunerea lui rumegătoare. O maimuță albă cu tăceri de iarnă!
Alexandra 1 (ascultând urgia naturii): Ți se pare tăcută iarna asta?
Alexandra 2: Hahahahhah! Iarna? Toamna unei litere în care atârni spânzurată de o mătură și copacii… materia primă a paginilor tale pe care vei așterne primul roman: Poeții respiră cu stoluri de anunțuri matrimoniale… nu asta urmărea El mereu?
Alexandra 1 (cu obidă): Ba da! Și le aruncam în foc! (uitând de ea, în alte vremuri). Apoi mă iubea, mă devora și-mi umplea de versuri doliul alb al paginii. Simțeam cum mi se legănau brațele în oglinzi lichide din care craniul ca o fiară, se adăpa încet, lepădând drojdia blajină a cunoașterii…
Alexandra 2 (privind-o cu milă): Așa ai ajuns femeie de serviciu în Cartierul Francez! Que la vie est belle! Que la vie…
Alexandra 1 (tresărind a viață): C’est paye, balaye, oublie, je me fous du passé!
Merge în lumină, aruncă mătura și baticul ce-i închidea a moarte pletele de o inocență în contradicție naturală cu zvâcnetul buclelor rebele… Apare o femeie tânără, care nu mai troienește în ninsori, soare orbitor, în noaptea primului curcubeu de curaj!
Alexandra :
Pot răsfoi clasorul drumului cu pași!
Pot impregna singurătatea în patul singurului eu!
Pot să port alb, fără teama literelor negre!
Pot! Voi merge iar în amfiteatre cu suflet!
Sunt o femeie cu dublu labirint!
(cortina cade indubitabil)
Leave a comment