[Termodinamica intimă a pierderii] și [Suprafețe de contact]

Termodinamica intimă a pierderii

Există o temperatură la care lucrurile nu mai pot fi ținute în mâini.
Nu ard,
nu îngheață,
pur și simplu refuză contactul.
O știu din lunga experiență a corpului,
din modul în care pielea a învățat
să anticipeze retragerea.

Pierderile nu sunt evenimente.
Sunt procese lente,
ca o scădere imperceptibilă a presiunii interne.
Nu observi momentul exact
în care ceva încetează să mai fie al tău,
observi doar că aerul din jur
a devenit respirabil
într-un mod suspect.

Am încercat să localizez sursa.
Am cartografiat traseele obișnuite ale regretului,
zonele cunoscute ale atașamentului.
Nimic nu explică această disipare constantă,
această formă de absență
care nu provoacă panică,
doar oboseală.

Corpul reacționează corect.
Compensează.
Redistribuie căldura.
Menține funcțiile vitale
în limitele acceptabile ale normalului.
În interior, însă,
există o zonă rece
care nu se mai încălzește.
Nu doare.
Nu vindecă.

Memoria lucrează împotriva mea.
Nu păstrează scene,
păstrează tensiuni.
O anumită încordare a umerilor,
un reflex de a inspira prea adânc,
o prudență în gesturi
care nu are obiect.

Am învățat să trăiesc cu acest dezechilibru
ca și cum ar fi o constantă universală.
Nu îl explic,
nu îl dramatizez.
Îl port
ca pe o lege fizică
care nu mă privește personal
și totuși mă definește.

La final,
nu rămâne nimic spectaculos.
Doar această stabilitate fragilă
a unui sistem
care a pierdut suficient
încât să nu mai caute recuperarea.

---

Suprafețe de contact

Apropierea nu este o chestiune de distanță.
Este o problemă de suprafețe compatibile.
Două forme pot fi aproape
fără să se atingă vreodată.
Și invers.

Am observat asta
în modul în care prezența ta
modifica aerul.
Nu prin gesturi,
nu prin intenții,
printr-o recalibrare subtilă
a spațiului dintre lucruri.
Ca și cum realitatea
ar fi făcut loc.

Nu am avut nevoie de confirmări.
Corpul recunoaște singur
ceva ce îl depășește.
Reacționează înaintea rațiunii,
înaintea limbajului.
Un mușchi se tensionează,
un ritm se modifică,
o tăcere capătă greutate specifică.

Identitatea devine permeabilă
în astfel de momente.
Nu se dizolvă,
se subțiază.
Lasă să treacă informații
care nu pot fi procesate logic.
Doar integrate.

Am fost atentă să nu forțez nimic.
Forțarea distruge configurațiile fragile.
Am rămas la margine,
în zona sigură a observației.
Acolo unde lucrurile se întâmplă
oricum,
fără intervenție.

După,
spațiul revine la forma inițială.
Aerul se stabilizează.
Corpul își reia parametrii cunoscuți.
Doar o mică deviație persistă,
o amintire a contactului
care n-a avut loc.

Trăiesc cu aceste deviații
ca și cum ar fi dovezi suficiente
că ceva a fost real.
Nu cer mai mult.
Nu recuperez.
Accept faptul
că unele întâlniri
sunt complete
doar prin imposibilitatea lor.

---