Thanatonauții
(Andrei Mocuța)
Și la început a fost întunericul, Raul Popescu, Casa de pariuri literare, 2022
Și la început a fost întunericul este alternativa românească la romanul Les Thantaonautes (Thanatonauții), al scriitorului francez Bernard Werber. Doar că nu în registru science-fiction, ci realist și poetic. „Thanatonaut” este un cuvânt derivat din „thanatologie” și are sensul de explorator al morții, din grecescul „thanatos” (moarte) și „nautes” (navigator). Adică personaje care au trecut deja pragul morții, dar încă bântuie amintirea și conștiința celor vii.
Autorul „se joacă” cu moartea, dar ştie că ea face parte din marile mistere, ca şi multe dintre întâmplările din realitatea imediată, proiectate în sferele infinite şi nelimitate de timp. După cum la fel de bine ştie și să haşureze aspectul de dimensiune implacabilă a morţii. Contrar unui detectiv care rezolvă misterul, Raul Popescu îl potenţează, fiindcă toate piesele acestui puzzle alcătuiesc un întreg fragil, poetic și laconic. Personajele plutesc într-un spaţiu oniric în care timpul e dilatat și întâmplările devin tot mai reale, iar spre final ele alunecă halucinant, declanşând un glissando labirintic, al naraţiunii. Este şi un microroman al intimităţii/ singurătăţii, al căutării unui sens în existenţa absurdă. Dar, în acelaşi timp, este și unul existenţialist, psihologic, o analiză a condiţiei umane a individului şi a naturii sale conflictuale care îl împinge de multe ori spre alienare.
Raul Popescu face incursiuni în subteranele conștiinței personajelor şi explorează ţinuturi interzise, în diferite registre, cum este și schimbarea neașteptată de perspectivă din partea a treia a cărții, preferata mea, pe care nu o voi divulga și invit cititorii să o descopere. Vocea auctorială, atentă la corpul astral al morţilor şi viilor, la întâmplările unor entităţi văzute şi nevăzute, la apariția himerică a „omului fără chip”, adânceşte căutările, devine glas al subconștientului, o călăuză a trecerii spre lumea cealaltă. Eforturile frenetice ale personajelor evocă în egală măsură viaţa şi moartea, dar mai ales lupta vieţii (fizică, psihică, metafizică) cu moartea. Sunt scurte capitole dramatice, tăioase, implozive, dincolo de înscenările vieţii cotidiene, aglomerate într-o confesiune fals colocvială ce vizează fiinţa în criză.
Un roman scurt și colțuros, la fel de intens ca experiența unei morți clinice. Și peste toate acestea, monologul prevestitor-sumbru, desprins parcă din Călăuza tarkovskiană: „Universul se extinde, mi-ai spus altă dată, se extinde atât de mult și de rapid încât lumina stelelor și a galaxiilor va fi imperceptibilă. Un întuneric dens va acoperi ca o copertină totul. Prea mult spațiu și prea puțină lumină. Atomii se vor descompune, distrugând materia. Carnea se va revolta împotriva corpului. Există un început și un sfârșit, iar noi ne apropiem de sfârșit. Nu știm asta, dar ne apropiem de sfârșit.”
Leave a comment