Theodor Pallady (II)

(Andrei Panțu)

Cele patru expoziții deschise în București la sfârșitul anului trecut, cu prilejul trecerii a 150 de ani de la nașterea lui Theodor Pallady, au dezvăluit din nou aplecarea către scris a artistului care mărturisea că, dacă nu s-ar fi dedicat picturii, ar fi devenit scriitor. Era cunoscut faptul că exigenţa lui Pallady venea din partea unuia dintre cei mai buni cunoscători ai fenomenului artistic european. Nu numai cultura plastică sau literară îl recomandau în epocă, ci şi o înaltă conştiinţă artistică. Desenele sale sunt acompaniate uneori de notații lapidare, adesea cu tentă aforistică, asemenea celor întâlnite în jurnalele sau în scrisorile lui. Multe dintre ele comentează acid personaje sau chiar aruncă săgeți asupra unor evenimente artistice sau de altă natură, pe care le Pallady dezaproba categoric. Din acest material, dar şi din amintirile celor apropiați, din jurnale
şi corespondenţă, putem desprinde chiar eboșa unui virtual critic de artă, deseori sever faţă de confrați, dispus să-i pună la punct pe neaveniți sau să-i ironizeze pe artiștii închipuiți. (…)

Pentru a citi tot articolul dă click aici.