[This is the first day of the rest of your life.] și alte poeme de Cristina Bogdan
This is the first day of the rest of your life.
Ca-ntr-o problemă cu rest, din cărțile de matematică.
În spate, un fel de cer, prin care te-ai preumblat,
înainte, un alt fel de cer, pe care doar l-ai visat.
Cândva, Cel Vechi de Zile
(deși timpul încă nu se-nșirase pe abac, la numărătoare)
a despărțit apele de sus de cele de jos,
oceanele de pământul pe care l-a hărăzit tălpilor
(și imaginea asta va răsuna în urechile tale,
la cântarea din Vinerea Mare:
„Azi a fost întins pe lemn,
Cel Care a răstignit pământul peste ape”),
și, mai ales, pe femeie de bărbat.
Așa de bine i-a separat,
când a scos-o din el, cu forcepsul
(că ea nu se dădea dusă,
nu voia să-l lase
mormânt netocmit și gol),
ca și cum ar fi răspuns la o întrebare,
ca și cum ar fi dezlegat iarăși,
asemenea unui Sfinx de nisip,
o dulce-înfricoșătoare ghicitoare.
Încât de-atunci și până la sfârșitul zilelor,
trecând prin poarta de aur a celei dintâi,
el rătăcește prin sine,
adulmecând-o.
Capăt de drum nu există,
ea e o fată țesută din vânt,
din Cuvânt,
o Fata Morgana,
oaza din deșertul pe care-l poartă în el,
ca orice proroc fără țară,
ca beduinii ce-nvață mersul
deodată cu respirația,
singura formă de supraviețuire
în mijlocul mulțimilor ce tac apăsat
în toate limbile pământului.
***
Niciodată scrisoarea primită
nu e aceeași cu epistola trimisă.
După cum plecarea nu are
gustul întoarcerii.
Niciodată cel care rămâne
nu-l va înțelege până la capăt,
până la capătul drumului,
pe cel care pleacă.
Ușa se-nchide încet,
apropiindu-i pentru totdeauna
pe statornic și pe hoinar.
Și nu poți să nu te întrebi
care dintre ei rătăcește mai mult
cine prinde rădăcini mergând
și cine descoperă lumi rămânând.
Cheia e la tine acum
și pentru că n-ai mai găsit
nicio poartă de desferecat,
mi-ai făcut-o inel,
să te locuiesc un timp.
O să treacă și asta,
scrisorile se vor întoarce-n copaci
și pașii pierduți în bocanci.
Tu te vei așeza statornic drumului,
iar eu voi ieși din tine,
ca dintr-o poveste a cărei șa
mi-a rămas, dintr-odată, prea mică.
Și-ai să mă cauți aici, aiurea, mereu,
până-n ultimul fir din barba lui Dumnezeu.
***
într-o zi, toate cuvintele pe care nu ți le-am scris
le vei putea citi direct pe piele.
te vei îmbrăca în dermele mele
ca-ntr-o tunică-talisman,
căci dragostea e cea mai adâncă rugăciune
și nici măcar nu trebuie s-o cobori
din minte în inimă,
acolo e dintotdeauna.
Leave a comment