[This is the first day of the rest of your life.] și alte poeme de Cristina Bogdan

This is the first day of the rest of your life.

Ca-ntr-o problemă cu rest, din cărțile de matematică.

În spate, un fel de cer, prin care te-ai preumblat,

înainte, un alt fel de cer, pe care doar l-ai visat.

Cândva, Cel Vechi de Zile

(deși timpul încă nu se-nșirase pe abac, la numărătoare)

a despărțit apele de sus de cele de jos,

oceanele de pământul pe care l-a hărăzit tălpilor

(și imaginea asta va răsuna în urechile tale,

la cântarea din Vinerea Mare:

„Azi a fost întins pe lemn,

Cel Care a răstignit pământul peste ape”),

și, mai ales, pe femeie de bărbat.

Așa de bine i-a separat,

când a scos-o din el, cu forcepsul

(că ea nu se dădea dusă,

nu voia să-l lase

mormânt netocmit și gol),

ca și cum ar fi răspuns la o întrebare,

ca și cum ar fi dezlegat iarăși,

asemenea unui Sfinx de nisip,

o dulce-înfricoșătoare ghicitoare.

Încât de-atunci și până la sfârșitul zilelor,

trecând prin poarta de aur a celei dintâi,

el rătăcește prin sine,

adulmecând-o.

Capăt de drum nu există,

ea e o fată țesută din vânt,

din Cuvânt,

o Fata Morgana,

oaza din deșertul pe care-l poartă în el,

ca orice proroc fără țară,

ca beduinii ce-nvață mersul

deodată cu respirația,

singura formă de supraviețuire

în mijlocul mulțimilor ce tac apăsat

în toate limbile pământului.


***

Niciodată scrisoarea primită

nu e aceeași cu epistola trimisă.

După cum plecarea nu are

gustul întoarcerii.

Niciodată cel care rămâne

nu-l va înțelege până la capăt,

până la capătul drumului,

pe cel care pleacă.

Ușa se-nchide încet,

apropiindu-i pentru totdeauna

pe statornic și pe hoinar.

Și nu poți să nu te întrebi

care dintre ei rătăcește mai mult

cine prinde rădăcini mergând

și cine descoperă lumi rămânând.

Cheia e la tine acum

și pentru că n-ai mai găsit

nicio poartă de desferecat,

mi-ai făcut-o inel,

să te locuiesc un timp.

O să treacă și asta,

scrisorile se vor întoarce-n copaci

și pașii pierduți în bocanci.

Tu te vei așeza statornic drumului,

iar eu voi ieși din tine,

ca dintr-o poveste a cărei șa

mi-a rămas, dintr-odată, prea mică.

Și-ai să mă cauți aici, aiurea, mereu,

până-n ultimul fir din barba lui Dumnezeu.


***

într-o zi, toate cuvintele pe care nu ți le-am scris

le vei putea citi direct pe piele.

te vei îmbrăca în dermele mele

ca-ntr-o tunică-talisman,

căci dragostea e cea mai adâncă rugăciune

și nici măcar nu trebuie s-o cobori

din minte în inimă,

acolo e dintotdeauna.


Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *