[timpul trece prin mine] și [am plecat pe ploaie din Dublin]

timpul trece prin mine,

un râu al cărui curs nu a fost deviat niciodată.

sunt doar o frunză care călătorește între „ieri” și „într-o zi”,

trăind prezentul ca pe o furtună ce va veni negreșit

și chiar dacă acum soarele se răsfiră pe tot cerul,

în coada ochiului, noaptea stă la pândă.

pentru ce te mâhnești, suflete, și gemi înăuntrul meu[1]

când fericirea e aici și mă învăluie ca o pătură caldă?

pentru ce-mi sfredelești cu unghiile netăiate peretele inimii

și-mi transformi bucuria în sânge negru?

de ce nu-l bei și-l lași să se împută în mine?

frica ta fierbe carnea asta care se scurge de pe oase

și spuma împinge pleoapele ca pe niște capace inutile,

șiroind pe obraji toate rugăciunile tale nerostite.

pentru ce trebuie să umbli plin de întristare[2]

sub bolta coastelor mele, refuzând să vezi ce frumos

au înflorit tufele de amintiri?

măsor timpul cu trupul acesta ale cărui fibre asmuțite

una împotriva celeilalte s-au sudat într-o clepsidră.

gândurile se izbesc inutil de pereții de sticlă,

în timp ce limba alunecă rostogol, rostogol în intestine.

pentru ce te chinui și urli înăuntrul meu

și-mi tragi de colțurile gurii până ochii se întorc în mine,

privind plângând ororile mele, dar tâmp masacrele lumii?

---

am plecat pe ploaie din Dublin.
mi-ar fi plăcut să stau la geam, să-mi văd chipul cum se deșiră
printre norii umflați ca niște perne de hotel,
dar nu am avut suficienți bani să plătesc locul acela.
aș fi vrut să-mi pot pironi privirea în scaunul din față
și să citesc la nesfârșit instrucțiunile în caz de urgență,
dar suspinele ei și ochii căscați a disperare îmi deveniseră lesă.
m-am prefăcut multă vreme că privesc pe geam,
dar ceața era aceeași și în urmă cu 900 de kilometri și acum,
doar fața i se schimonosea în mod diferit,
de parcă la fiecare 10 secunde se schimba ceva.
trebuie să plângă un mort, mi-am șoptit de mai multe ori
și mi-a fost rușine că gândesc. dar am privit-o în ochi
și atunci, strânsoarea privirii ei m-a îngrămădit în mine.
cuvintele îi ieșeau printre dinți ca o turmă de păianjeni burtoși:

am crezut că

îmi va spune mereu cât de frumoasă sunt,

ochii lui mă vor căuta peste tot

și când mă vor găsi, mă vor cuprinde lacom

ca un flămând care a dat peste un mare belșug.

am crezut că mâinile care mă frământă cu nerăbdarea unui prizonier

vor tânji după pielea mea mereu moale, mereu parfumată și însetată de el.

am crezut că gura lui mă va căuta cu aceeași dorință,

că se vor revărsa toate din el peste mine

și eu le voi primi ca pe o ploaie trimisă de zei.

dar timpul e hain ca o vulpe. fură tot, chiar dacă nu îi mai este foame.

fiecare secundă dintr-o tăcere devenea un cal

de care eram legată și-n fiecare noapte

mă târâia și rupea în bucăți.

„Cât de frumoasă ești!” îmi repet în fiecare seară când pun capul pe pernă

și mă urăsc că vocea devine șoaptă și ajung să mă întreb

dacă nu cumva am inventat toate astea.

corpul meu doar o afumătoare în care s-au înfipt cuvintele-cârlige

de care atârnă bucăți grase și suculente de amintiri.

arunc apă din oră în oră peste jarul aprins de fricile mele,

să nu ardă nimic, să nu se afume niciun colț din tot ce-am trăit.

au spus că dacă

nu ne înveleam cu aceeași plapumă,

nu spălam aceleași farfurii,

nu foloseam același vas de wc,

nu ne scotoceam prin buzunare să luăm o pâine,

nu vorbeam numai despre ce a făcut copilul,

nu duceam același gunoi,

nu mă auzea sforăind sau chircindu-mă de durere,

nu mă vedea plină de bale sau obosită,

aș fi rămas mereu frumoasă în ochii lui.

dar timpul e hain. fură tot ca un vierme de nisip.

își deschide gura în care încap sute de vieți de om

și înghite toată curiozitatea. mă despoaie de tot

și deși sunt aici, mă vede mai puțin.

mi-e frică. știu că mă voi așeza singură pe tava din crematoriu

și o să mă ardă de vie

pentru că ochii lui mă recunosc,

mâinile mă pot recompune,

gura e sătulă de mine ca de o ciorbă mâncată prea des.

am crezut că dacă visez cum mă ține în brațe seara,

voi rămâne mereu frumoasă.

„În brațe cu tine!” îmi repet ca o rugăciune

înainte să las pleoapele să cadă peste mine,

așteptând să simt în întuneric mâinile lui

și frica mea scurgându-se printre

podelele crăpate din dormitor.

gura ei s-a strâns de parcă ar fi crescut dintotdeauna invers,
hublourile s-au făcut una cu ochii și rotocoale de nori pluteau prin ei.
mâinile strângeau cuvinte nespuse și-i curgeau printre degete.
așteptam să simt căldura lipicioasă a lichidului, gândindu-mă
la femeile care nu mai simt nimic și lasă totul să le inunde.
craniul ei, doar o altă Altamiră, pe care era scrijelit vag pulsul unui suflet.
   ești atât de frumoasă,

             în brațe,

                        te iubesc,

                                 ce dragă îmi ești,

                                               unde ai fost până acum,

                                                                         te-am aștepat…

dar pumnii s-au strâns brusc și totul este uscat. sufocant.

Atenție, vă rog!

Masca se pune pe față și respirăm normal. Nu vă panicați!

Oxigenul curge chiar dacă punga nu se umflă.

---

[1] Psalmul 42:11, Biblia traducere Cornilescu. (N. a.)

[2] Reformulare după: „Pentru ce trebuie să umblu plin de întristare sub apăsarea vrăjmașului?” din Psalmul 42:9. (N. a.)

---