Transfer
Vocea i s-a pogorât din ceruri și a măturat în drumul ei o ceată de heruvimi, una de arhangheli și pegași înaripați, a mutat câteva planete de pe axa lor, a penetrat stratul de ozon cu un tunet asurzitor, apoi a străbătut atmosfera lăsând o dâră de foc și cenușă în urmă, pentru ca în final să străpungă tavanul și la impactul cu solul să ne pulverizeze în toate direcțiile:
– Dacă nu știți să așteptați civilizat, nu vă mai dau nici un post!
Astfel își face intrarea doamna inspector Pîrjol de la „Resurse umane” la fiecare ședință de repartizare a catedrelor vacante. Fără excepție. I se mai spune și câinele de pază al inspectoratului școlar. Deși a depășit de mult vârsta pensionării, superiorii ei extrem de simpatici i-au repartizat biroul tocmai la parter, unde dai nas în nas (nu ascund că mi-a venit prima oară să spun bot în bot) cu ea primul lucru atunci când pășești în clădire, asta ca să te gândești de două ori înainte să plănuiești o vizită acolo. Uneori, însă, cum este și cazul meu, soarta m-a împins într-o situație deloc agreabilă, aceea de a trece pe sub furcile caudine ale nemiloasei cerberițe cu fălci de oțel.
Inconștient din fire, împreună cu alți colegi naivi și boemi, ne-am gândit că după zece ani de predat prin școli de la marginea lumii, am putea încerca să forțăm un transfer pe un post mai bun. Nedumerirea noastră era însă că, din contră, așteptam cu toții foarte civilizat. Și nu pricepeam de unde vine nemulțumirea și furia. Dar iată că intrarea în scenă a dihaniei scăpate din lanțul lui Hades ne-a făcut să apreciem subit viața în simplitatea ei, dar și catedrele pe care eram deja repartizați fiecare și unde măcar, de bine sau de rău, eram titulari. Dintr-odată, sub iminența dezastrului, parcă și ambițiile pier. Hai că nu e rău nici așa.
Odată cu primul lătrat, un sfert dintre colegi s-au evaporat. Creierele lor au înregistrat prudente semnalul înainte ca amenințarea să își facă apariția. Cunoașteți filmele acelea în care monstrul emite prima undă de șoc asupra orașului de la mare depărtare, de pe fundul oceanului, și clădirile încep să se dărâme precum castelele de nisip? Ei bine, la fel procedează și Pîrjol. Din capătul culoarului întunecat se zăresc la început doar ochii înflăcărați, urmați de un tropăit de copite care desparte clădirea în două. Pereții se fisurează, bucăți mici din ce a mai rămas din tavan încep să se desprindă, geamurile se fac țăndări pe rând, ați înțeles ideea. Pe când iese din umbră și încep să i se distingă trăsăturile, realizez că mai suntem vreo nouă-zece inși rămași la porțile sălii de ședință. Rămași nu din curaj, ci pentru că pur și simplu simțurile ne sunt paralizate.
– Ce dracu’ vă mai trebuie? Nu sunteți titulari? Credeți că vă dau catedrele așa cum vreți voi? Eu le împart cum am chef, bă! Să fie clar!
Ochii îi sunt injectați cu venin, bale verzui i se scurg printre dinții ascuțiți și din nări, dacă n-ai întâlnit niciodată moartea și nu-i cunoști semnele prevestitoare, realizezi că e deja mult prea târziu să-i mai poți scăpa. Cam asta a fost, hai că ai avut totuși o viață frumoasă, îți spui, și înghiți în sec.
– Vă rog să mă urmați în sală! În liniște!
Ți se mai oferă o șansă de scăpare. Nu-i târziu să te întorci pe călcâie și să renunți. Încă ai putea s-o iei la sănătoasa. Nu e nicio rușine. Ceva, însă, te face să crezi că te poți lua la trântă cu grozăvia. Adrenalina crește. Colegii tăi se dau la o parte temători și pe două rânduri, ca-n ceremoniile de război, creează un culoar în jurul zeiței omnipotente. Tu, în schimb, îi tai calea și intri cu tupeu în sala ofrandelor înaintea ei.
Din romanul Transfer, în curs de apariție la editura Humanitas
Leave a comment