Trece viața pe lângă noi
Era să mor când m-am născut și de-atunci trăiesc între două lumi. Moartea mi-a rămas alături, să mă însoțească tot restul vieții. Se spune că așa se întâmplă cu acești copii, care sunt smulși în ultima clipă din lumea de dincolo și ajung să trăiască împotriva firii. Habar n-am dacă mă tem de moarte, nu m-am gândit niciodată serios la asta, dar știu că mă tem să trăiesc.
Și pentru că era să mor când m-am născut, ai mei au fost convinși că voi avea un destin special. Pentru simplul motiv că mi-am revenit după luni de terapie intensivă, părinții mei au crezut mereu că am probabil vreo misiune importantă pe-aici, altfel n-aș fi scăpat. Chiar dacă nu mi-au spus-o în cuvintele astea, am simțit mereu o presiune, o așteptare din partea lor. Parcă se tot întrebau care-i acea misiune pentru care eu am rămas în viață și pe care trebuie s-o împlinesc și oare de ce n-o mai împlinesc dracului odată.
Acum am ajuns aici și i-am dezamăgit crunt. Nu mi-au spus-o niciodată. Sunt lucruri care nu se spun. Se simt. De fapt, cele mai importante lucruri de pe lumea asta nu se pot spune, poate nici măcar în minte nu se pot formula coerent. Mi se întâmplă foarte des asta. Doar când mă așez să scriu pot exprima cele mai intime gânduri. Vorbele au fost inventate ca să ascundă adevărul, doar cuvintele scrise îl pot enunța. Scriu ca să mă vindec, să scot din mine tot răul, toată suferința. Ce spun eu poate să nu fie adevărat, dar ce scriu întotdeauna este real și sincer.
Mi-e frică să trăiesc, pentru că viața înseamnă suferință și dezamăgire. Nu eu sunt cea dezamăgită, pentru mine viața perfectă înseamnă să am o familie normală și o slujbă decentă. Nimic mai mult. La ce bun altceva? Dar văd dezamăgirea pe chipurile celor din jur, care așteptau mai mult de la mine. Eu nu așteptam nimic, niciodată nu am avut ambiții mari, doar că nu am vrut să dezamăgesc. Asta a fost mereu marea mea frică. Și e așa ironic… Am devenit jurnalistă pentru că altceva n-aș fi fost în stare să învăț. Ai mei au crezut mereu că este o vocație pentru mine, că voi lua cândva un mare premiu al presei, că voi ajunge să am o funcție importantă într-o redacție mare, voi fi lider de opinie, mă vor vedea la televizor și voi da corespondențe pentru CNN.
Cei din jurul meu se așteptau să fiu specială, iar eu sunt de o banalitate obositoare. Nimic nu a strălucit vreodată la mine. Nici inteligența, nici frumusețea, nici talentul. Totul a fost, este și va fi mereu așa… cum să spun… mediocru. Sunt exact genul de om care trece complet neobservat, în orice situație. Am încercat să mă afirm, nu pot spune că nu mi-a păsat de sentimentele și așteptările celor de lângă mine. M-am străduit mereu să-mi fac bine meseria. Ajunsese chiar să-mi placă oarecum, așa cum ajunge să-ți placă un om pentru care nu simți nimic la început, dar după ce trăiești ani de zile cu el nu mai poți fi chiar indiferentă. Obișnuința duce și ea la un fel de dependență.
Deși am muncit cât am putut de bine, în ultimul an am fost șomeră și toți cunoscuții mei s-au arătat de-a dreptul revoltați că nu-mi puteam găsi un loc de muncă. Eu nu m-am mirat. Sinceră să fiu, nici eu nu m-aș fi angajat pe mine, când există atâția oameni mult mai talentați. Singurele mele calități sunt ambiția, perseverența și seriozitatea. Cică aș avea și condei. Adică scriu bine. Dar cu astea nu faci nimic în ziua de azi. Jurnalistul trebuie să aibă tupeu și gura mare și să se dea bine pe lângă cine contează ca să-și păstreze slujba, ce să mai spun de o eventuală promovare… Eu n-am putut face asta niciodată, așa cum nu am putut să mă culc cu un bărbat dacă nu mi se părea atrăgător. Sunt femei care pot face asta. Nu le consider curve, le admir sincer pentru stăpânirea de sine de care dau dovadă și pentru dibăcia cu care își pot ascunde dezgustul. La urma urmei, sexul nu este doar pentru reproducere sau pentru plăcere, este cea mai veche monedă de schimb din lume și dacă nu ai un curs bun, atunci n-ai făcut nimic.
La mine nu se pune problema așa, pentru că, repet, sunt un om mediocru, invizibil, care nu știe să se vândă. Nu pentru că nu ar avea ce să vândă, ci pentru că vede lumea altfel. Ca un creator, nu ca un negustor. Eu am căutat mereu esența, nu formele, de aceea nici n-am dat mare atenție aspectului meu fizic, diplomației, relațiilor și altor lucruri cărora nu le văd rostul. E drept, îmi place mult să mă uit în oglindă, zilnic, minute în șir, dar nu pentru a vedea forma trupului meu. Caut esența, ceea ce este… dincolo, ceva ce ar rămâne la fel, etern, chiar dacă eu, să zicem, m-aș trezi peste noapte într-un alt trup. Cred că dacă s-ar întâmpla asta și m-aș privi din nou în oglindă, cu noul trup, după un timp m-aș putea recunoaște. Pe mine, cea adevărată.
Pentru că nu știu să mă vând, nici ca scriitoare nu am fost și nu sunt bună de nimic. Scriu pentru că așa simt, ca o formă de terapie, dar în trecut îmi doream foarte mult să-mi public manuscrisele. Așa, ca să afle și alții ce simt, cum sunt eu în realitate, ca să mă placă și pe mine cineva pentru ceea ce sunt cu adevărat, nu pentru ceea ce încerc să fiu de dragul altora. Din nou, vorbesc despre mine, cea de dincolo de oglindă, dincolo de forma asta pe care o am acum, aici. Sigur, aș fi vrut să o fac și de dragul părinților mei, să vadă că am reușit măcar în lumea asta, a oamenilor cu har, a talentelor. Eșec total.
Prima mea carte nu s-a vândut și mi-a spus clar editorul: „Scrie și tu despre sex, despre iubiri siropoase sau despre un subiect horror ceva. Oamenii vor intensitate, vor acțiune, vor să se excite, să se sperie, să plângă sau măcar să suspine. Nu are nimeni nevoie de bazaconiile tale psihologice și filozofice, lumea nu mai are acum timp să mediteze la nemurirea sufletului. Suntem în secolul vitezei, ce dracu!, nu mai merge nimeni cu trăsura. Trebuie să fie ceva rapid, intens, zăpăcitor, înfiorător! Știi cum ești tu? Ca o cucoană din aia de pe vremea bunicii, frumoasă foc și cochetă, dar extrem de plictisitoare. Așteaptă să fie curtată, cucerită cu flori, cu poezii, cu lungi plimbări prin parc și conversații deștepte. Nu mai ține, fată, așa! Știi ce zic, nu? Oricât ar fi de mișto duduia asta, va pierde rapid în fața pițipoancei de mall. Aia își desface imediat picioarele și gata, omul și-a făcut treaba cu ea, nu mai are nimeni timp de pierdut cu chestii subtile, că trece viața pe lângă noi.”
Și așa a început povestea asta, din care eu nu înțeleg nimic. L-am ascultat pe editor, amuzată la început de sfatul lui. A fost mai mult o provocare pentru mine, am vrut să văd dacă pot scrie și altfel, nu doar așa cum simt. Am început un roman polițist, care îmbină misterul cu groaza și cu sexul, exact cum mi-a sugerat editorul. A fost greu la început, că nu aveam inspirație pentru genul ăsta de texte, dar apoi au început coșmarurile și… m-am trezit aici.
Fragment dintr-un text în lucru
Leave a comment