Tristețea păpușarului

Cum te joci cu durerea

Parcă e o păpușă de cârpă

Între degetele tale-ncrustate

Cu zgârieturile umbrei

Ce despre sine nu poate vorbi.

Ventriloc, păpușar, ce-oi fi tu?

Viclean cum te știu,

Tăcerea o-mbraci

În freamătul buzelor

Cusute cu ață de grai.

……

Buzele tremură, tremură.

Tu-n niciun chip nu-ndrăznești

Să-ți dai arama pe față.

O lași în schimb să zăngăne-apatic

În cutia-așezată pe jos, la picioare

Monedă tot atâta de mare

Ca ochiul de nasture-al păpușii din poală.

…….

Și totuși, privind mai atent, poți vedea

Prin fire albe-ncleiate

La răscrucile punților

Pe care-arahnide tainic pășesc.

Poți vedea

Cum fiecare mișcare

Păianjenii-aceștia

De opt ori o-nsemnează

Cu alba lor cruce-ncrustată-n spinare.

……

Prin fire albe, subțiri,

Unse din nou și din nou

Cu nevralgii îndelung îndurate.

Marioneta o pui în mișcare

Ridici un deget, ea ridică un braț

Ridici o boltă-ncovoiată spre grijile lumii

Ea ridică o sală-n picioare

Ridică inima odată cu trupul

Mai aproape-o aduce

De cerul pictat pe bolta sălii de teatru.

Doar că publicu-i compus doar din umbre

Reflecții-ale propriei dorințe

De a fi mult mai mult decât un biet păpușar

Încercând să se-ascundă în spatele

Unei copii de cârpă.

….

Tragi de brațe, de mâini și picioare

Umplute cu vata mielinei ce crește

Ca bumbacul

Pe-un fir aspru de gând.

Tragi cu ațe nervoase

De umbra ce-animă

Dublul de carne

Aplecându-se-asupra

Durerilor tale.

Umbra șoptește, șoptește

Rostește-ntuneric.

Păpușa pare să zică ceva,

Dar vorbește

Numai ochilor, numai timpanului

Din miez de cornee.

Ea nu face-altceva

Decât să dea glas

Arătării ascunse-n

Prim-plan

În văzul întregii

Mulțimi.

---