Un strop de bucurie

E un început de toamnă neobișnuit de melancolic, ca niciodată.

Mă gândesc cum, pe vremea asta, acum mai bine de 15 ani obișnuiam

să mănânc plăcintă de dovleac în casa bunicilor.

Locul acela mă liniștea: mirosul de scorțișoară, grădina imensă unde

te pierdeai doar uitându-te, animalele (de care bunicul era foarte atașat),

apa scoasă din fântână și multe altele.

Era un loc unde nicio alarmă nu te trezea, în cel mai rău caz, un câine care te lingea pe față.

Diminețile le petreceam alături de bunica culegeam mere, prune, struguri și cartofi câteva ore bune.

Când se apropia ora prânzului mergeam spre atelierul bunicului, chiar dacă evitam cu orice preț acel traseu din cauza lui Rex, singurul lor câine care m-a mușcat până la sânge pentru că am vrut să-l mângâi când mânca.

De la bunica am învățat să gătesc, deși la început am mâncat cu toții cartofi cruzi și legume tăiate de parcă le-am rupt cu mâna.

Blândețea și răbdarea lor m-au fascinat mereu.

Seara o petreceam cu bunicul, de la el am învățat cum să repar ceasuri mecanice, mașini de cusut, lanterne și mobilă.

Prima bicicletă am primit-o de la el, mi-a făcut-o în totalitate din lemn.

Totul l-a costat o lună de muncă zilnică, câteva vânătăi la degete și descompunerea unei biciclete vechi care stătea de ani buni în pod.

Când am început grădinița, mă ducea în fiecare dimineață cu bicicleta lui albastră, stăteam în spate într-un coșuleț din fier făcut de el, suficient de mare cât să stau confortabil.

Nu a întârziat niciodată, ora 7:20 în fața casei.

Deși mama îmi făcea pachet cu mâncare, ne opream la magazin să cumpărăm biscuiți cu unt și suc cu pai.

Curios, l-am întrebat de unde are atâția bani, că doar nu l-am văzut niciodată să-și cumpere ceva pentru el.

Atunci am înțeles că bucuria de a împărtăși e o bucurie dublă și nu se poate reproduce.

An de an evadez câteva zile din lumea moralității și merg la casa bunicilor

Bunica mă așteaptă cu plăcintă de dovleac proaspătă, are același zâmbet.

Bunicul însă, nu o să mă mai aștepte în fața porții.

Promit că într-o zi o să învăț să merg pe bicicleta ta și voi avea suficienți bani cât să construim o mașinărie de biscuiți doar pentru noi

Încă te aștept.

---

Imaginea reprezentativă: Mairel Theafila

---