Ușoară de tot

Se trezise, pur și simplu, în apartamentul ei. Închiriase două camere într-o curte comună, cu case joase, lipite una de alta, construite pe trei laturi. Nu mai trecuse pe la ea de aproape un an, deși își propusese în repetate rânduri să vină. De cel puțin două ori o sunase și promisese. Degeaba. De data asta însă, trecând întâmplător pe acolo, văzuse poarta deschisă și picioarele aproape că o porniseră singure pe alee.

– Probabil te miri că am venit, până la urmă, a zis el, în loc de salut.

– Nu mă pot opri din citit, a răspuns ea, fără să-l privească.

Se aplecase spre perete, părea că stă rezemată, fără să-l atingă.

– E destul de aproape, i-a spus el.

– Nu te prinde, i-a azvârlit ea.

– Ce anume?

– Ipostaza asta de tip grijuliu. Te cunosc bine. Te prefaci.

– De la cine aş fi putut învăța?

A râs. S-a lăsat mai moale, de parcă zidul era corpul cuiva, care-i dădea încredere.

– Ai fost printre cei mai buni.

– În ce sens?

– Erai de treabă. Sincer, atent… din astea.

– Nu mă pervertisem de tot.

A râs din nou. Zidul îi oferea căldură.

– M-am obişnuit cu singurătatea. De fapt, nu sunt chiar singură, de când m-am mutat în curtea asta mă caută multă lume. Mai tot timpul stau de vorbă cu cineva. În privința asta nu s-a schimbat nimic.

Zidul era protector, îi dădea stabilitate.

– Ai iubit vreodată cu adevărat? a întrebat-o.

– De fiecare dată, a răspuns fără să stea pe gânduri. Chiar şi dup-aia, când am regretat, nu am negat dragostea.

– Ce ai regretat?

– Mărunțişuri. Instabilitatea, nesiguranța, neliniştea. Acum nu mai sunt aşa. Seara, când adorm, mă transform într-o frunză uscată. Una mare, de arțar sau ceva. Simt o respirație care mă ridică spre cer şi mă ține aşa până dimineață. Sunt ușoară de tot.

– Ce vezi?

– Oameni. Bărbați, mai ales. Uneori femei. Doar cele câteva care mi-au plăcut. Plutesc şi ei. Trec pe lângă ei şi nu mă văd.

– Cine s-ar uita la o frunză?

– Exact. Îi observ în detaliu. Adesea îi dezbrac cu privirea.

– Îți plac?

– Unii da.

Se rezemase de-a binelea acum. Se urcase cu totul pe pat şi lăsase spatele pe zid. Pe noptieră era cartea pe care i-o dăruise, o antologie de poeme de dragoste. Ca semn de carte era o hârtie împăturită.

– Necrologul tatei, a explicat ea. Mi-ai dăruit cartea cam cu o săptămână înainte să moară. Nu i-am mai putut despărți dup-aia. Mi se întâmplă să ascult o înregistrare cu tata, un dialog mai vechi, apoi citesc cu voce tare un poem. Se leagă perfect, dragostea ta şi moartea lui.

– Nu am scris eu poemele alea.

– Nu contează. M-am gândit la tine când mi-am pierdut jobul. Nimeni nu vrea o femeie bolnavă.

– Mă sperie conexiunile pe care le faci.

– Şi pe mine.

– Cum mai merge flirtul?

– Acum corespondez cu primul amant al mamei. S-au regăsit după moartea tatei, dar nu vrea să vorbească cu ea, ci cu mine. Îți dai seama că, dacă dragostea lor ar fi durat, nu m-aş fi născut?

– Şi despre ce vorbiți?

– Plecăm mereu de la presupunerea asta. Mi se pare fascinant.

– E bine că îi scrii cuiva cum te simți.

– M-ai înțeles greşit, nu-i spun niciodată cum mă simt. Nu vreau să ştie nimeni.

– Eu ştiu.

– Ți se pare că ştii. Ajută-mă să mă ridic, vreau să ies la o țigară.

A vrut să o ia în brațe, să o ducă aşa, dar a refuzat. S-a rezemat doar puțin de el. Tremura din tot corpul. Cu mâna liberă mai căuta stabilitate în câte un obiect. S-a aşezat pe scaun şi a aprins o țigară. El s-a pus pe pragul uşii. Au trecut două fete prin curte, apoi un bătrânel sprijinit în baston. S-au salutat prin semne.

– Ai pat supraetajat, a zis el. De ce?

– Pe ăla de jos îl folosesc ziua, dorm în ăla de sus.

– Nu e prea greu pentru tine să urci?

– E principala mea provocare. Îmi ia vreun sfert de oră să mă cațăr. Spun versuri în timp ce urc. Sau monologhez. Rareori mă rog. Când ajung pe ultima treaptă zic „Aleluia” şi mă arunc. Apoi închid ochii şi devin frunză. De aici încolo ştii.

Îl rugă să-i aducă sticla de cola, rămăsese pe noptieră. Nu se putu abține să nu deschidă cartea. Despături semnul de carte şi citi pe sărite. „A fost mai presus de toate un om adevărat, un om bun. A fost o istorie.” Puse hârtia la loc, grijuliu s-o împăturească la fel. Apucă sticla de cola. Se uită la scară, apoi la zid.

– De ce nu pui o pernă când stai rezemată de perete?

– Prefer contactul direct.

Râseră amândoi.

– Vreau să mai rămân câteva minute afară. O să mă descurc să intru înapoi.

– O să mai trec, promise el.

– Da, cu bomboane de ciocolată, îi ceru ea. Numai aşa. Poarta metalică scârțâi tare. În stradă era un zgomot infernal, motoare, claxoane, strigăte. Se miră că din curtea aia nu se auzise nimic. Până la colțul străzii numără doisprezece copaci. Nu văzu nicio frunză. Îşi zise că era totuşi normal, fiind luna decembrie. Apoi se întrebă dacă avea să mai ningă vreodată.

---

Imaginea reprezentativă: Ramin Talebi

---