Valeria Coțofană în dialog cu Romeo Aurelian Ilie
Salutare, Valeria Coțofană! Ești una dintre cele mai tinere poete din noul val din Republica Moldova, iar de curând ai debutat cu volumul de poeme Pentru ce trăim și pentru cine murim la editura Prut Internațional, una dintre cele mai prestigioase edituri din dreapta Prutului. În primul rând dă-mi voie să te felicit pentru acest debut. Iar prima mea întrebare ar fi: Cum este să debutezi la 18 ani? Ce emoții te-au încercat când ți-ai ținut pentru prima dată cartea în mână?
Îți mulțumesc, Romeo, pentru felicitări. În primul rând cred că toate emoțiile din preajma volumului sunt legate de mândrie (sau absența acesteia). Fiecare cronică, părere, fie ea pozitivă sau negativă, sau autograf cerut este un semn că publicul răspunde poeziei tinere, că nu este total indiferent, iar acest fapt este esențial dezvoltării și supraviețuirii poeziei. Debutul la 18 ani a fost o șansă la care nu m-am așteptat, dar pe care mi-am dorit-o mult. Am ținut să public înainte să plec la facultate pentru a încheia ciclul adolescenței mele cu un volum și am fost norocoasă că și mentorul meu, Dumitru Crudu, a considerat volumul gata de a vedea tiparul. Când vine vorba despre mândrie, am fost foarte mândră când am avut volumul în mână. Nu se întâmplă în fiecare zi să debuteze cineva la o vârstă atât de tânără, mai ales la Prut. Simt cumva și o presiune, probabil insuflată chiar de mine. O presiune de a scrie din ce în ce mai bine, de a fi din ce în ce mai mândră de poezia mea, de a combate această etichetă a vârstei, care vine la pachet cu o frică de a trece în irelevanță. Însă consider volumul ca a fi un succes anume pentru aceste motivații pe care mi le-a oferit și pentru că și-a îndeplinit scopul: a sensibilizat alți tineri și i-a făcut să se simtă înțeleși.
Vorbește-mi puțin despre geneza acestui volum. Cât timp ai lucrat la el, cum l-ai gândit la început, dacă a rămas așa cum l-ai gândit inițial sau dacă a suferit modificări substanțiale și cu cine te-ai sfătuit în alcătuirea lui, dacă ai avut unul sau mai mulți mentori pe parcursul genezei cărții tale?
Volumul a ieșit la un an de când am primit propunerea de a publica. Am vorbit cu Dumitru pentru prima dată în legătură cu debutul într-un volum la o cafea între evenimente din cadrul Bookfest Chișinău 2023, ca mai apoi, peste exact un an, să-l țin pentru prima dată în mână înaintea lecturii organizate de editura Prut Internațional în cadrul Bookfest Chișinău 2024. Mi se pare un inel compozițional foarte frumos. Cred că am lucrat la volum, inconștient, încă din momentul în care am început să scriu, pentru că fiecare vers, fiecare cuvânt, a culminat cu publicarea volumului. Chiar dacă nu toate poemele pe care le-am scris vreodată se pot găsi în volum, și nici chiar toate poemele bune, cred că anume existența și scrierea lor, indiferent cât de primitive mi-ar putea părea acum, au fost o treaptă importantă în crearea lui.
Fiecare poet debutant are anumite așteptări când vine vorba de publicarea unui volum. Dar lucrul cel mai important pe care l-am învățat în acest proces a fost încrederea. E imperativ ca tinerii debutanți să aibă încredere în mentorii lor, în editură, în redactor, în designerul coperții și în toți ceilalți specialiști implicați în acest proces. Este ușor să cădem pradă gândului că noi știm ce e mai bine pentru poezia noastră și să fim foarte ostili față de critică sau recomandări, cu gândul că poezia e un lucru subiectiv și ceilalți „pur și simplu nu înțeleg”, dar realitatea este opusă. În comunitățile de tineri poeți am întâlnit o îngrijorătoare rezistență față de critica constructiva și concepția că poezia și viziunea autorului este sfântă. Această preconcepție este o piedică serioasă. Volumul meu nu ar fi putut să iasă fără ajutorul unor oameni absolut geniali, ca Dumitru Crudu, Maria Ivanov, Moni Stănilă și tu, Romeo. Tot atelierul „Vlad Ioviță” a fost esențial în formarea volumului meu și în general formarea mea ca poet. Poezia ar trebui să fie o muncă de echipă, un manuscris trebuie lucrat, și niciun poet începător nu poate fi destul de obiectiv pentru a face acest lucru efectiv.
Deși apărut recent, volumul tău s-a bucurat deja de receptarea criticii, având, dacă nu mă înșel, două cronici, una semnată de Șerban Axinte, în România, și una de Natalia Pîntea, acasă, în Moldova. Cum ai receptat la rândul tău receptarea critică a cărții tale? Ai fost de acord cu viziunea criticilor tăi?
Am avut norocul de a avea deja câteva cronici, mai exact trei. Atât cea de Șerban Axinte, cât și cele de Natalia Pîntea și Lucia Țurcanu au avut perspective laudative, care m-au bucurat mult. Perspectiva criticilor este foarte importantă, te poate distruge, te poate salva, iar o critică făcută cum trebuie, te ajută să-ți înțelegi poezia și mai bine și să o îmbunătățești. Sunt recunoscătoare oricărui tip de critică a cărții mele, pentru că îmi dau seama cât de importantă este aceasta. Poezia este făcută pentru a fi înțeleasă diferit, de la om la om. Și fiecare perspectivă asupra textului meu pe care o întâlnesc este iluminantă. Îmi e greu să nu fiu de acord cu o perspectivă critică pentru că poezia mea aparține atât cititorului, cât și mie. Odată ce e publicată, nu mai este produsul creației mele, este un instrument pe care îl poate folosi oricine, astfel este deschis tuturor opiniilor, pe care le apreciez enorm.
Dar tu ce spui despre cartea ta? Care este tema centrală a poeziei tale în acest momente? Din titlu reiese că ar fi vorba despre viață și moarte. Dar care predomină? Care este raportul dintre ele? Cine învinge?
Cred că volumul meu este despre metamorfoză, despre creștere și schimbare. Aș spune că titlul îndeamnă cititorul la reflecție. Fiind o persoană cu o înclinație spre filosofie, a fost foarte important să-mi pun întrebări în poezie. Viața noastră e motivată de idei, material, succes, pe când moartea, chiar dacă nu e întotdeauna despre sacrificiu, devine despre oameni, despre cine a fost, este, dar nu va mai putea fi acolo. Oamenii devin subiectul sfârșitului. Relațiile noastre ne formează, culminând în special în finaluri și regrete.
Cred că este mai mult despre viață decât despre moarte, pentru că anume din viață se naște obsesia pentru moarte. N-avem de unde să știm dacă există viață după moarte, dacă avem suflete care să transceandă fizicul, și trebuie să ne mulțumim cu capacitatea noastră de reflecție, cu nostalgia pe care o avem față de ce nu am cunoscut niciodată. Suntem un mix de atomi foarte bine organizați, care a avut norocul să evolueze în organisme foarte inteligente. Fiecare avem un trecut care ne-a format și suntem în constantă contradicție, ceea ce este fenomenal, pentru că doar contradicția duce la evoluție, cum spun marii filosofi. Și adolescența este momentul perfect pentru a da start acestei evoluții mintale. Când începi să-ți pui întrebări acestea sunt inevitabil despre lucrurile pe care nu le înțelegi, de exemplu: unde ne aflăm noi între viață și moarte? Care este scopul pe care îl dăm vieții noastre? Pentru ce (sau mai degrabă, cum spun în titlul volumului, cine) am fi încântați să aruncăm la gunoi viața noastră? Despre aceste lucruri este volumul meu.
Știu că de câteva săptămâni ești studentă în primul an la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Vorbește-mi puțin, te rog, despre cum te simți în București și, bineînțeles, despre atmosfera din Facultatea de Filosofie. Aveai dinainte anumite așteptări? Și dacă da, în ce raport au ajuns acestea cu realitatea din teren?
Cred că nicio așteptare sau nivel de documentare nu ar fi putut să mă pregătească pentru facultate. Lucrurile sunt de infinit de ori mai frumoase decât orice mi-am putut eu imagina. Este o facultate plină de oameni minunați, dedicați cunoașterii. Profesorii sunt entuziasmați, este evident că le place să dea mai departe toată experiența pe care o au. Orarul e într-adevăr foarte ofertant și seminarele sunt mai mult discuții deschise între studenți, moderate de seminariști și seminariste. O să revin cu mai multe detalii după prima sesiune, dar mă îndoiesc că lucrurile se vor schimba.
Când vine vorba despre București, îmi place. Nu mă deranjează gălăgia sau haosul capitalei, iar persoanele care numesc Bucureștiul cel mai urât oraș din România mi se par ignorante, pentru că ignoră contextul acestui minunat oraș și istoria lui. Evident, nimic nu se compară cu orașul de baștină, de care îmi e nespus de dor și în care mi-ar plăcea să mă întorc, dar cred că activitatea culturală a acestui oraș, festivalurile, teatrul, pictura, literatura, compensează toate minusurile pe care le are.
Și ultima întrebare, cea clișeu. Lucrezi deja la un nou proiect literar? Și daca da, la ce anume? Tot poezie sau poate urmează să ne surprinzi cu ceva în zona dramaturgiei? Pentru că știu că în paralel cu poezia cochetezi și cu arta dramatică, atât în scris, cât și pe scenă.
La moment aștept să mă adaptez vieții de student, însă țin să organizez un atelier literar pentru tineri, așa cum este „Vlad Ioviță” sau Morning Poets, evident la o talie mult mai mică decât acestea, în tandem cu o pagină de Instagram care promovează poezia tânără, care este deja în mișcare, cu numele Cehov’s gun. Până la o nouă carte mai am mult de lucru, dar cred că este de datoria mea să împărtășesc cu alți tineri dragostea de literatură și lucrurile pe care le-am învățat și continui să le învăț la rândul meu din atelierul lui Dumitru Crudu. Nu am uitat nici de teatru, dar nu cred că am destul timp pentru a dezvolta ceva în acest domeniu într-o manieră de o calitate destul de înaltă încât să fiu mulțumită. Dar sunt sigură că nu voi dispărea din domeniul literaturii în timpul apropiat. Încă scriu poezie și o fac cu plăcere și sper că într-un an sau doi voi reveni cu încă un volum, sper eu, chiar mai bun decât primul.
Dragă Valeria, îți mulțumesc mult de tot pentru timpul acordat. A ieșit o discuție foarte interesantă din care cu siguranță cititorii Planetei Babel vor avea multe de învățat. Succes în tot ce îți propui să realizezi pe mai departe! Pe curând!
Leave a comment