Vedere cu solzi
Gladiole
Sigur că e simplu, începem cu a striga catalogul. Ce expresie tâmpită, i‑a trecut prin cap în timp ce îi lămurea, spunem întâi numele, apoi prenumele, să ţină minte că aşa se face la şcoală. Andronache Laura! Linişte. Trebuie să răspundeţi Prezent!, după ce vă auziţi chemaţi. O fetiţă cu pistrui a ridicat mâna şi a şoptit cuvântul cerut. Mai tare, ia să vedem, următorul, Busuioc Ciprian! Un băiat blond, cu strungăreaţă, s‑a înălţat pe vârfuri, a zâmbit de parcă s‑ar fi ruşinat şi a şuierat cu elan descrescător „pressent“. După Zamfirache Eduard şi un ’zent! din toţi rărunchii, Clara le‑a explicat că o să îi ia ceva timp (a evitat „durează“) până ce le va ţine minte numele (a ocolit „reţine“) şi că, după asta (a alungat „ulterior“), îi va chema pe numele mic sau cum li se zice acasă. Încerca din răsputeri să fie pe înţeles şi să le pară prietenoasă, ca lor să înceteze să le mai fie frică. Apoi i‑a aşezat în faţa clasei, după înălţime şi, din şirul de aici, în bănci, tu eşti mic, stai în faţă, în prima bancă, Aura, Aura te cheamă, nu?, în a doua bancă, tu eşti înalt, în spate, nu aici, aici, Lucian, ai ochelari, tot în prima bancă, pe rândul din mijloc, Tu, Petrişor, la fel, dar pe rândul de la perete.
Şi acum ce mai facem? „A, imnul, că nu‑l ştiţi.“ I‑a învăţat prima strofă, „trebuie cântat la careu, e obligatoriu“, le‑a spus de parcă s‑ar fi scuzat, „o să‑l cântăm în fiecare zi?“, a întrebat‑o Lăcrămioara, care n‑o scăpase pe Clara din ochi toată ora, „eu l‑am învăţat deja“. În dreptul primei bănci a rândului de la perete, în spaţiul îngust dintre bancă şi fereastră, Petrişor încă se legăna de pe un picior pe altul, în ritmul din mintea lui, în timp ce scotea prin gura întredeschisă sunete guturale şi frânte. „Petrişor e surd şi mut“, şi‑a amintit‑o Clara pe mama lui mai mult şuierând, nici ea nu vorbea cu uşurinţă. Oare unde o simţi Petrişor ritmul, în plex sau în urechi? Hai să‑i întrebe şi ce poveste preferată au. Nu aveau. Nu au avut curaj să‑i spună care era sau nu ştiau poveşti. Doar Ciprian a răspuns. „Capra cu trei iezi îmi place“, „Şi mie la fel, îmi place capra“, a zis şi Laurenţiu din ultima bancă, iar Clara a bănuit că a făcut‑o din plictis, nu că ştia despre ce ar fi fost vorba. Laurenţiu era înalt, avea nouă ani şi repeta a treia oară clasa întâi. Îşi pierduse răbdarea, nu mai putea sta aşezat, se tot ridica, ştia că urma să se sune. Uitându‑se la gladiolele de pe catedră, Clara s‑a gândit la un catafalc şi apoi s‑a întrebat de ce nu i‑au adus crizanteme, doar era septembrie.
Globul ocular
Puteţi să mă ajutaţi cu ochişorul, vă rog?
Era o fetiţă blondă şi îndesată. Avea două codiţe, strâmbe şi inegale, legate cu două funde mari albe, care se pleoştiseră ca două urechi de iepure. Se uita la Clara dintr‑o parte şi zâmbea încurajator, de parcă, dintre ele două, ea, fetiţa cu codiţele pleoştite, era adultul. A coborât capul spre palma deschisă, apoi s‑a uitat în sus la Clara:
—Vreţi să mă ajutaţi, puteţi…?
Clara nu reuşea să înţeleagă. Într‑un târziu, a văzut că, în palmă, fetiţa ţinea o bilă de sticlă pe care i‑o arăta cu capul.
— Lăsaţi, dacă nu puteţi, îl pun în batistă şi mi‑l pune mama acasă. Mă descurc doar cu ochiul celălalt. Ştiţi, cel bun, a zâmbit fetiţa, puţin dezamăgită, nerăbdătoare să meargă la ceilalţi copii.
Măi, mama mea, în faţa mea era o copilă‑cu‑un‑glob‑ocular‑în‑palma‑deschisă. Nici măcar nu am apucat să‑i zic ceva, am amuţit ca proasta. Vezi, mama, nu e cum crezi tu. Nu mai spun că mai târziu, în cancelarie, vultureasa mi‑a zis să am grijă ce le povestesc copiilor, meşterul Manole şi Ana sunt legende, fiţi mai precaută, mai bine le explicaţi altceva, mi‑a repetat, ce altceva, daţi‑mi un exemplu, am zis, nu ştiu, găsiţi dumneavoastră, ceva despre păsărele, căprioare, nu despre zidiri şi locuri de mănăstire.
Să nu vadă gardul
La serbare, care a avut loc în ultima zi de şcoală înainte de vacanţa de iarnă, părinţii au râs şi apoi au plâns de emoţie. Clara le‑a fost sufleor, deşi nimeni nu a avut nevoie, înţeleseseră că pot pune cuvinte şi de la ei. La finalul serii, Clara şi‑a luat la revedere de la toţi. Unii au pupat‑o şi au îmbrăţişat‑o, tatăl cuiva i‑a şoptit, în timp ce închidea ochii conspirativ, „aveţi ceva în spatele clasei, v‑am adus de la ţară carne de porc, varză murată şi caltaboşi“, tot în spatele clasei a descoperit şi alte pungi şi cutii lăsate de părinţi, trei prosoape şi o duzină de batiste lângă La mulţi ani, Fam. Preot Busuioc, apoi un stilou mic, cu pompă, de la Lăcrămioara, cu stimă şi dragoste şi un călduros La mulţi ani!, mama Aurei i‑a pus în geantă un pachet de cafea boabe, iar tatăl lui Lulu i‑a înmânat un album foto, „ca să aveţi de unde să ne luaţi când vă e dor de noi“.
Acasă, Clara s‑a gândit că voia să le ducă înapoi, iar mama ei, „eşti cam tra‑la‑la, adică omul îţi aduce şi el ce poate şi tu îl refuzi, iartă‑mă, dar unde‑i minte multă, e şi prostie, îi jigneşti, o să creadă nu că nu accepţi cadouri, ci că fix ale lor nu ţi‑au plăcut, ce‑i asta? Nu e de înţeles, mai ales în anii ăştia, când nu se găseşte nimic, să zici mersi că primeşti, uite, eu nu mai primesc aproape nimic, lumea nu mai are şi nu mai dă, nu mai e ca acum patru, cinci ani, când tot nu se găsea, dar omu’ tot făcea rost, procura el cumva, tu nu vezi, eu nici Nutrin nu mai găsesc, e crema mea de peste două’j de ani, brânză nu se mai dă nici aici, la noi, în spate la Alimentara ca pe vremea când erai mică şi stăteai până şi tu la coadă, te ştiau femeile astea că eşti din bloc“, „Păi, tocmai că nu se găseşte, să ţină ei ce au“, „Clara, eşti proastă, nu te supăra, nu te pricepi la oameni, iar la ăştia simpli, cu atât mai puţin, aşa văd ei lucrurile, te‑ai trezit tu acum să îi schimbi, am clocit un ou de raţă, cum se zice, eu mă bucur când primesc ceva, bucuria mea poate îl face pe omu’ ăla fericit, nu poţi să‑i dai aşa peste mână, nu ai instinct de supravieţuire, asta e, în loc să te bucuri şi să încerci să îţi faci viaţa cât mai uşoară, tu faci zâmbre, te‑apucă idealismul, semeni cu tatăl tău, Dumnezeu să‑l ierte, numai pe el îl apucau chestiile astea cu dreptatea şi cu puritatea, o să mori cu dreptatea şi idealismul ăsta de gât“. I‑a venit să plângă. Poate că mama ei avea dreptate, dar ea nu putea, nu voia să fie aşa, i se rupea inima. Nu avea unde să fugă, că ar fi făcut‑o, ar fi luat‑o peste câmpuri. Ştia de la tatăl ei că cerbii devin agitaţi dacă gardul ţarcului era prea aproape. Dacă apucă să‑l vadă, atunci îi nelinişteşte şi nu mai pot sta în îngrăditură. Trebuie să aibă linii de fugă, adică spaţiu larg şi loc întins de plimbare şi să nu bage de seamă gardul şi împrejmuirea. Stau liniştiţi numai dacă nu văd unde li se închide lumea. Altminteri se agită, dau să dărâme tot şi, până la urmă, ajung să sară peste gard.
Fragmente din Vedere cu solzi, Editura pentru Artă și Literatură, 2025. Lansarea va avea loc pe 22 mai, la Bogdania; pe 24 mai la Brașov, iar pe 30 mai la Bookfest.
Leave a comment