VERIDICUL VERAN
Romanul de debut al lui Robert Veran descrie un grup de adolescenți (băieți) ce cresc într-un mediu sărac la începutul anilor 2000. Încet-încet romanul le dezvăluie preocupările și aspirațiile, procesul de maturizare într-un cartier din Buzău, cu o structură similară multor cartiere ale acelor ani.
Printre blocuri comuniste, magazine deschise în anii Nouăzeci, săli de sport și terenuri de fotbal, parcuri și clădiri lăsate în paragină, gașca din cartier își petrece viața încercând să dea un sens zilelor care trec toate la fel, intercalate de vreo bătaie mai gravă, de vreun arest ori de plângerile vecinilor.
Naratorul-protagonist cu același nume ca al autorului, Robert Veran, interacționează cu grupul său de prieteni încercând să se integreze în pofida multor piedici, să dobândească un status. Robert este un băiat fără însușiri, o tabula rasa ce absoarbe istoria adolescenților din acei ani: nu e foarte atractiv, nu are o alonjă superioară și nici posibilități materiale optime.
Rătăcește pe străzile cartierului trăind ziua, între o luptă cu cornete de hârtie și jocuri de noroc, între un fotbal pe ciment și o beție. De la micile furtișaguri până la băute, de la jocuri la bătăi între găști, până la descoperirea sexualității și abuzul fizic și psihologic ale fetelor de vârsta lor, acești adolescenți sfidători și confuzi își caută identitatea încercând să copieze fiecare un model, la care aspiră, de bărbat dominant din punct de vedere fizic, estetic atractiv și care face bani cu ușurință.
Romanul descrie, așadar, realitatea unor adolescenți dispuși să exploreze limitele sociale pe care încă nu le cunosc. În general, aceștia sunt lăsați liberi, când nu la voia întâmplării, de către părinți, în jungla urbană a cartierului pe care îl cartografiază ca pe un teritoriu al posibilităților infinite.
Veran – autorul – își introduce astfel cititorii într-o lume pe care o pot recunoaște, sau nu. În orice caz, miza romanului pare a fi aceea de a fixa în memoria colectivă și individuală anumite repere definitorii ale primilor ani Douămii.
La fel ca în realismul britanic, naturalismul francez sau verismul italian, ceea ce justifică și susține povestea este interesul antropologic al scriitorului pentru grupul social descris. Un interes trasat clar încă din incipit: „Iată, întunericul se lasă peste Buzău, coboară cu mine prin fumul ăsta subțire să îți arăt locul. Plutim peste Parcul Tineretului, peste Contactoare și Sala Sporturilor, ne prăbușim în fața blocului. Doar în fața blocului aveam voie când eram mici” (p. 7).
Revelația ca motor al acțiunii, introdusă prin sintagma „să îți arăt”, dă curs apoi, prin fraze scurte, dar încărcate conceptual, acțiunii răsfrânte în cioburi tematice, fiecărei teme corespunzându-i un capitol. Acest aranjament par thème creează un vortex de amintiri în care spațiul cronologic devine secundar. Ceea ce capătă importanță majoră e tema și cum se situează personajele față de temă: pe rând, față de violență, câștig, călătorii, sex, școală, prieteni, alcool etc.
Situațiile conțin mai mereu scene dure și limbaj argotic, și sunt susținute de comicul verbal/ situațional și de tensiunea introdusă abil, prin reiterarea trăsăturilor de caracter problematice. Aceasta contribuie la întreținerea unei incertitudini de fond: te aștepți ca personajele să reacționeze violent, exagerat, să continue să se afunde tot mai mult în alegerile lor vâscoase. Să spargă limite cu inconștiență.
Finalul deschis contribuie la întregirea acestei senzații de neconcludență a formării. Care vor fi coordonatele evoluției viitoare a protagoniștilor? Viziunea asupra lumii, obținută printr-un duș rece, prin autoeducația dintre betoane, prin contactul cu lumea circumscrisă a cartierului buzoian îi va ajuta să devină maturi responsabili, să se integreze în societatea pe care, adolescenți fiind, o disprețuiau?
Un bildungsroman din care lipsește conceptul constructiv de Bildung, însă abundă compensativ cel de Weltanschauung.
Leave a comment