[vreau să-mi biciuiesc sângele] și [eclipsa]

vreau să-mi biciuiesc sângele

vreau să-mi biciuiesc sângele

să-l pun să se târască până-n venele tale

să-l clocotească pe-al tău să crească inimi mici în el

să dea pe-afară să fie razboi vreau

să-l sechestrez pe ezechiel să nu deranjeze câmpul de luptă

trebuie să fie război că fără moarte

nu există majusculă în cuvântul iubire

vreau să lupt cu fiecare hematie încât

să nu-mi pese a cui dragoste va aduce anarhie

să plesnească pe noi carnea de câte animale blânde am ținut închise

până s-au sălbăticit și-acum îi latră și pe îngeri

să se descompună ochii din noi care-au tot vânat stele

când luna ne întorcea spatele vreau

să pier

topindu-mă într-o singură onomatopee o singură silabă pe care-o rostești

și să mă pronunți până simți că te iubesc

mai mult decât toate mamele avute în reîncarnările trecute

ce te-au ținut captiv și abuzat în frică, în singurătățile lor

vreau să-mi biciuiesc tot sângele

cu chipul tău din pernă


eclipsa

sunt femeia care pictează doar pe întuneric

și beau două cafele pe zi – una cu mobila

alta cu noaptea. fără caimac, fără stele

sunt femeia cu patru pisici

suficient de grase, cât să sprijine patul plin de cărți

dezvelit mereu, care scârțâie ori de câte ori mă întorc

e duetul ăsta trist,

păsările ce fură lumina dimineții, cântând-o la geam

și fâșâitul pungilor albe de medicamente

iar saxofonul, plânsul oaselor mele.

atât mi-a rămas. doar eclipsa lunii în poală

sunt femeia care ține cu dinții de prima dragoste

care a existat, într-un mod pervers, doar în spatele ochilor mei

pentru că nu am avut, de fapt, vreodată

o dantură frumoasă

și oricât de mult am vrut să-mi dau gura asta urâtă în leagăn

n-a avut cine s-asculte

cântecele de adormit mitzura.

și e ironic cum am ajuns să simt puțină viață

când cos câte o șosetă

și mă-nțep cu acul.


Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *