[vreau să-mi biciuiesc sângele] și [eclipsa]
vreau să-mi biciuiesc sângele
vreau să-mi biciuiesc sângele
să-l pun să se târască până-n venele tale
să-l clocotească pe-al tău să crească inimi mici în el
să dea pe-afară să fie razboi vreau
să-l sechestrez pe ezechiel să nu deranjeze câmpul de luptă
trebuie să fie război că fără moarte
nu există majusculă în cuvântul iubire
vreau să lupt cu fiecare hematie încât
să nu-mi pese a cui dragoste va aduce anarhie
să plesnească pe noi carnea de câte animale blânde am ținut închise
până s-au sălbăticit și-acum îi latră și pe îngeri
să se descompună ochii din noi care-au tot vânat stele
când luna ne întorcea spatele vreau
să pier
topindu-mă într-o singură onomatopee o singură silabă pe care-o rostești
și să mă pronunți până simți că te iubesc
mai mult decât toate mamele avute în reîncarnările trecute
ce te-au ținut captiv și abuzat în frică, în singurătățile lor
vreau să-mi biciuiesc tot sângele
cu chipul tău din pernă
eclipsa
sunt femeia care pictează doar pe întuneric
și beau două cafele pe zi – una cu mobila
alta cu noaptea. fără caimac, fără stele
sunt femeia cu patru pisici
suficient de grase, cât să sprijine patul plin de cărți
dezvelit mereu, care scârțâie ori de câte ori mă întorc
e duetul ăsta trist,
păsările ce fură lumina dimineții, cântând-o la geam
și fâșâitul pungilor albe de medicamente
iar saxofonul, plânsul oaselor mele.
atât mi-a rămas. doar eclipsa lunii în poală
sunt femeia care ține cu dinții de prima dragoste
care a existat, într-un mod pervers, doar în spatele ochilor mei
pentru că nu am avut, de fapt, vreodată
o dantură frumoasă
și oricât de mult am vrut să-mi dau gura asta urâtă în leagăn
n-a avut cine s-asculte
cântecele de adormit mitzura.
și e ironic cum am ajuns să simt puțină viață
când cos câte o șosetă
și mă-nțep cu acul.
Leave a comment