we are enemies but not here

(Nicoleta Șimon)

tristețea e jumătatea unei molii rămase în casă
atunci când ai încercat s-o scoți pe geam
& ai prins-o din greșeală
între amintirile luminii care exploda în oglinzi
și speranța
razelor care strângeau orașul într-o cămașă de forță
molia cu o singură aripă încă mai mișcă aerul
ca pe-un gol ce se străduiește să imite structura
organică de-afară
ajunge pe podea unde extenuată
aripa teafără se predă sub greutatea oxigenului
molia nu te acuză dar simți vinovăția strângându-te
într-un corset ce mimează brașovul imobilizat
tristețea e mâna ta întinsă peste cărți necitite
cu plasturele pe braț în locul de unde ai dat sânge
să ajuți pe cineva după ce
ți-a fost cu neputință să-i aduci o jertfă tatălui prietenei
brațul stă-nghețat
dar aripa ruptă s-a îndepărtat de la geam
& din oraș
de constricțiile unui corp muritor
molia se oprește în mijlocul camerei
presiunea aerului o apasă și pe ea – și pe tine
până coborâți în mariane și vă transformați în pești
aripioara ei stângă lipsește
aripioara ta dreaptă la fel
dar vă ajutați reciproc să urcați prin curenți
în camera cu explozii de lumină
molia moare
tu te întorci din mariane cu părul încă ud
cu brațul întins peste cărți necitite
& sângele care nu va salva pe nimeni