Zenobia

(Cristian Gălățanu)

Întrerupere, ca atunci când calculatorul îți dă blackscreen, iar Youtube-ul rulează pe o melodie.

Eram în ploaie, mă ascundeam într-o groapă. Eram în București, undeva prin Obor sau la fel de bine într-o pădure din apropierea orașului. Eram pilit și poate de asta lucrurile se mișcau mai încet decât ar fi trebuit: ploaia m-a acoperit, eram în fiecare bulă, cerul înnegrit. Apusul curat. Întunericul înghițind blocurile și oamenii, din spate luminam strada cu lanterna. Eu eram umbra lor.
Pentru că nu aveam unde să mă adăpostesc, era seară târziu și toți prietenii mei deja se întâlniseră cu somnul, m-am gândit să trec pe la un vechi amic. Avea o casă undeva prin pădure, în mijlocul ei sau poate la margine. Băltoacele intrau prin toate crăpăturile ghetelor și-mi acoperau cu sloi ciorapii. Capul îmi era îngropat în glugă. Ploaia mă sâcâia. Fiecare glonț trecea prin corpul meu. Zăream ici-colo găuri: iată una în pantaloni, alta în
geacă ș.a.m.d.
Capul insista să ne mișcăm, dar corpul ceda oboselii. Nimeream toate bălțile din București, de parcă îmi propusesem să mor într-o tranșee. Eram bolnav. Nu știu cât de rău, dar știam. Tumora întindea o pătură pe corp. Am adormit în șanț. Ceasul arăta semilună. Nu am verificat. Am văzut clădirile cum își întind umbrele către mine. Ochii alcoolici țipau unul la altul. Tâmplele îmi pocneau venele ca două baloane.
Am intrat în final în cabana prietenelui. Nici măcar nu știu cum am găsit-o, cert este că am cotrobăit mult prin scorbura copacilor. Nu găseam nici o furnică să înfulec sau o ciupercă răzleață. Se vede că nu m-am rugat de dimineață la Biserică. Se înțelege, era Duminică.
Corolis era așezat pe un scaun în capătul ușii. Prin geam creionam cel puțin trei oameni. Ușa a scârțâit și geamul s-a transformat în vedere periferică. Corolis era închis de o haină, cu toate butoanele înodate. Găurile din haină fuseseră arse de scrum. De la țigări, se înțelege. Un grăsan, așezat în stânga lui, dormea cu tot cu fotoliu. Ochii lui mijiți luminau camera ca un far. M-a privit și micul lui golf din jur. Gâtul lui se încurcase cu realitatea.
Corolis, chinuindu-se cu cuvintele, ca și cum nu mă aștepase de un an, și-a ridicat mustățile electrizate. Era o cămilă, cu cocoașe multiple, îndoite peste canapeaua veche, rasă de ghearele pisicilor. Mi-era milă de mobilă, de ce n-a acoperit-o c-o pătura?

Dar tot atunci, într-un colț, între pereți îmbrățișati, era Ea. Picioarele lungi, acoperite de un văl. Dresurile se terminau în niște ghete. Umbrele becului o îmbrăcau: fusta o rupea în trei petale. Corpul aproape scândură, rochia machiată roșie și genunchii îndoiți în orgasm. Ochii ei mici, părul blond, cârlionțat, gădilându-i umerii ca o brumă. „Zenobia”. Am zâmbit.

M-am întrebat cum pot încetini cămilele timpul.
Credeam că era vântul, dar erau plămânii mei.
Corolis a sărit la timp. M-a scos din grotă.

– Cristi este un poet, nimic important, i se zice Eminescu din cauza părului lung, lins, ajutat de ceară, întins pe divan. Râde tare și vorbește asemenea. E și Van Gogh congenital, nu aude de la 12 ani, așa crede. Vorbiți mai tare, de dragul lui, dacă nu vă deranjează să repetați același lucru de cel puțin două-trei ori. Pe el nu-l deranjează, îi priește. Avem whiskey?

– Surditatea nu mă deranjează, am intervenit eu. Oricum nu aud nimic. Dacă nu vorbiți tare, sunteți nimeni și nimic pentru mine. Interpretarea este demonul meu, mă va poseda și astfel voi înțelege. Traducătorul meu intermediat, nevoit, voit, dar necesar. Așa că, vă rog, vorbiți cu glas.

Grasul se schimonosi. Gâtul i s-a alungit:

– Ce vrei să spui, că noi suntem proști? Noi înțelegem ce vrem să înțelegem. Hehe. Secolul XXI, băiete. Toată lumea vorbește în limba ei. Prost sau deștept, conștient sau nu. Nu contează, really. Doar fii politically correct.

– Ok, iubesc feministele.

– Ah! Și cum te justifici?

Am ridicat umerii:

– O iubesc pe Emily Dickinson, se pune?

– Hehe, Emily cum?

Zenobia a ridicat sprâncele. S-a sprijinit de masă, iar tremurul l-a deranjat imediat pe un slăbănog întins pe masă. Dormea? Așa părea. Rochia își ridica valurile deasupra dresurilor. Voiam ce ascundeau. Mirosul, părul cârlionțat, iarba netunsă… Chiloții ei scuturând hormonii din mine…

– Cristi? Ești cu noi? întreba Corolis.

– Ah, sunt aici, am predat armele nedumerit. Capul nega orice complicitate. Zenobia zâmbea. Ochii ei cântărind gândurile mele. Eram la piață, mă pregăteam să cer câteva kilograme de piersici, moi, coapte…

– Ai mai făcut ceva cu… jobul acela? Erai consilier juridic parcă, ultima oară mi-ai spus ceva de executări…

 – Da, m-am angajat la biroul unui executor judecătoresc.

– Ah, dai oameni afară din case…

– Nu, nu e chiar așa, există și ceva onorabil în meseria asta: evacuezi oameni legal. Casele nu sunt ale lor. Sunt ale creditorilor.

– Oh, deci legal justificăm orice imorală. Ce e moral e și drept, dar ce e imoral e și drept, încheiase Corolis.

 – Hehe, secolul XXI, râse grasul și cuvintele i se înecau între dinți. Galbeni, ca două turnuri gemene, mă rugau să-i demolez.

Voiam să o ling pe Zenobia. Să-i desfac chiloții în bucăți, să-i rup dresurile până la cele mai fine țesuturi. Să-mi lingă degetul. Să-i desfac picioarele.

---